Vinovat/nevinovat

Readusă în discuție datorată recentelor evoluții politice guvernamentale, tema plagiatului continuă să opereze cu instrumente de evaluare și măsură dacă nu strâmbe, oricum contestabile. Ceea ce nu înseamnă că relația doctorat-plagiat n-ar fi funcționat din totdeauna în lejeră habitare comună: de s-ar lua la cercetat teză cu teză, mă tem că jumătate din titlurile universitare s-ar mistui pe apa sâmbetei! Dar cine și când să facă astfel de verificare cvasi-imposibilă și, mai ales, cu ce unelte? Mai nou, se acordă exagerat și nemeritat credit internetului și analizei electronice. Foarte ciudat: nimeni nu vede că rezultatele astfel obținute pot incrimina, dar nici într-un caz n-au cum să dezincrimineze! Și-s utilizate taman pentru „albirea” dosarelor, adică-s puse să acționeze exact în direcția în care n-au cum dovedi nimic! Să ne explicăm: analiza pe net este în măsură să ofere informații despre textele „atinse” de internet, stabilind eventuale similitudini vinovate. Numai că nici 10% dintre lucrările științifice publicate în volum nu-s postate pe net, așa că sunt cercetate electronic cu precădere și aproape exhaustiv doar textele apărute în revistele de specialitate. Rămâne în afara analizei tocmai producția științifică de greutate, cărțile adică – iar tezele, cum bine se știe, din cărți se fac. Foarte rar avem de a face cu o cercetare realmente originală, de altfel condiție elementară pentru acordarea titlului de doctor în oricare disciplină. Între cele două războaie mondiale, când, anual, universitățile noastre acordau (pe țară!) zece-douăzeci astfel de titluri (acum se numără cu miile!), terenul cercetării era mai puțin desțelenit și „o repede ochire” asupra disertațiilor de odinioară oferă lesne constatarea că încorporează serioasă trudă de investigare proprie. Progresele rapide ale științei fac din ce în ce mai dificilă reala investigare „în premieră”, așa că doctoratul de azi se nutrește mai ales din trudă străină, eventual re-ordonată și re-coafată. Ceea ce, la urma urmei, n-ar fi de neglijat – evident, dacă sunt respectate regulile citării și demersul rămâne onest până la capăt. Programele anti-plagiat de pe net pot oferi indicii comparând sursa A cu sursa B, dar rezultatul investigației rămâne de necontestat numai dacă acea sursă B este cu adevărat întreagă – și, cum am arătat, n-are cum fi. Evident, poți compara sursă cu sursă doar dacă amândouă entitățile sunt prezente în integralitatea lor. Dacă una-i incompletă, decizia-i oricând contestabilă. Apoi, internetul a apărut relativ de curând, mult după reala constituire a „miezului” tezaurului cultural-științific al umanității. Programul anti-plagiat n-are cum lua în seamă mai nimic din ceea ce s-a creat în epoca ante-net, așa că apare încă un enorm hiatus, ușor de speculat. Când se afirmă că un semnificativ procent de însușire a proprietății intelectuale străine, detectat în cutare teză, este suficient de incriminant pentru formularea deciziei de plagiat, sentința este logică, temeinică și de ne-atacat: programul a căutat și, în ceea ce a analizat, a aflat suficiente similitudini vinovate. Or fi chiar mai multe, dar din ceea ce a avut la dispoziție, atâta a găsit și-i prea de-ajuns. Aceeași logică nu funcționează, însă… invers: un procentaj mărunt nu poate să absolve, fiindcă nu se poate ști câte surse ignorate de internet au fost fraudulos utilizate. Decizia s-ar cuveni formulată cu multă moderație, chiar dacă ar aminti de sentințele pronunțate cândva de odioasa Inchiziție: acuzatul nu-i nevinovat, ci doar nu i s-a putut dovedi vina.
P.S.
Joi a avut loc o emoționantă și impecabil organizată comemorare, în prezența ambasadorului USA și ambasadoarei statului Israel, a victimelor Pogromului de la Iași din iunie 1941. În pragul părăsirii postului, Domnul Hans Klemm ne-a făcut surpriza să-și încheie intervenția la microfonul instalat în incinta Cimitirului Evreiesc citind un lung poem de Paul Celan. L-a vrut recitat în limba română, ceea ce, din păcate, l-a făcut cvasi-ininteligibil. Din CV-ul dlui ambasador n-am aflat că ar fi avut până acum preocupări literare și înclinații către poezie. Ceea ce înseamnă că România l-a făcut să prețuiască poezia; n-a izbutit să ne învețe ca lumea limba, dar a intuit o dominantă a sufletului românului, cum se știe, din totdeauna născut poet. O fi aflat și că, în spațiul mioritic, poezie = sărăcie?