Săptămâna trecută, doi dintre prietenii mei și ai dumneavoastră, Mihai Pânzaru-PIM și Gavril Mîrza, au pierdut câte o ființă neasemuit de dragă, ba chiar sacră pentru sufletele lor, iar eu m-am simțit vinovat, copleșit de povara vinovăției de a nu-i putea mângâia în nici un chip. În fond, la ce mai folosesc cuvintele, dacă nu pot alina și nu pot tămădui nimic? Pentru ce îmi mai pierd eu vremea prin tipografii, când deja înțeleg că nu mai există memorie, nici spiritualitate, ci doar o aglomerare apocaliptică de tragedii individuale, pe care nu le putem nici preveni, nici alina?
Am fost, săptămâna trecută, chiar furios pe mine, când, în capela armenească, zidită la Suceava în 1902, mi-am amintit ca despre niște prieteni de armenii suceveni Michael Bogdan și Warteres, cavaleri de Prunkul, ctitorii capelei respective, iar în biserica Sfântului Dumitru, gândul meu rătăcea, fără voie, prin vremurile primului ei ctitor și închinător, Iațco, fratele lui Herman și fiul lui Iațco din Voitin, tatăl fiind cel care îl întâmpinase pe Dragoș, în apropierea Volovățului, unde își avea mănăstirea lui, și nu fiul… fir-aș să fiu cu toate prostiile care mă preocupă!
În ciuda vremii din miere curată, Suceava a fost cumplit de tristă, de înnegurată și de nocivă, pe tot parcursul săptămânii care a trecut. Pășeam prin toamna asta ciudată și vrăjmașă, în ciuda aparenței de cumsecădenie cosmică a lui noiembrie, îmi purtam trupul târziu prin urbe, dintr-un loc în altul, golit de neastâmpărul neliniștit care mă ajută să nu bag de seamă cum trece timpul, cum vremuim. L-am întâlnit și cunoscut, cu această ocazie, pe deputatul Ioan Bălan, care, firesc fiind în zilele de fiecare zi, chiar mi-a plăcut. Nu seamănă deloc cu personajul încrâncenat în poză intelectualistă de pe ecranele televiziunilor locale și chiar că îi stă bine așa cum este, în firescul naturii sale umane.
Mai târziu, am întâlnit un devorator de filozofie germană, care a învățat câteva dintre limbile filosofilor doar ca să-i înțeleagă mai bine, iar individul acesta mi-a otrăvit sufletul. „Trebuie să instaurăm o dictatură luminată și să procedăm ca în Bulgaria anului 1997, adică să cuplăm pensiile, doi pensionari dintr-o familie urmând să primească o singură pensie, pe cea mai mare a unuia dintre ei. Numai așa vom putea face o reformă eficace în România!”. Văzând că a luat-o razna devoratorul imbecil de filozofie germană, am încercat să-l conving că nu de o nouă dictatură și de un nou genocid are nevoie România, ci, de pildă, de o înfrânare la furtul prin metoda sălilor de sport („Bucovina nu de săli de sport, ci de grajduri moderne pentru creșterea animalelor are nevoie!”, spunea, cândva, Gheorghe Flutur și subscriu la idee, chiar dacă el a renunțat la ea), dar devoratorul de filozofie o ținea morțiș că România nu se poate salva, dacă nu-și aduce la sapă de lemn și la moarte prin înfometare pensionarii și, simultan, bugetarii, așa că mi-a sărit țandăra și l-am trimis brutal pe filosoful de Suceava, fără operă, doar cu gomoase instincte devoratoare, la origini, dar nu la originile filosofiei, ci spre o destinație vulgară, lămurită țărănește, bolovănos și buruienos. Senzația mea a fost, atunci, că din pricina unor astfel de imbecili, care nici măcar politicieni nu sunt, dar se aburcă la îndemnuri exterminatorii, am de suferit și eu, și dumneavoastră, de vreo două decenii încoace.
De săptămâna trecută, a început să-mi pară rău că m-am apucat de scris, că deranjez vanități prin coloanele ziarelor și prin paginile cărților pe care le-am trudit, de-a lungul anilor. Nu din pricina zevzecului filosoficos, care debitează împotriva generațiilor care încă mai există, nu din cauza generațiilor care îndură, de veacuri, șmecheria neroadă a bandiților care le asupresc și extermină, ci din sentimentul zădărniciei, care năvălește în tine atunci când niște prieteni îndură nepământește izbiturile soartei, iar tu nu-i poți apăra și nici ajuta cu nimic în cicatrizarea rănilor lor de-a pururi nevindecabile.
De săptămâna trecută, am o părere dezastruoasă despre mine, care se suprapune peste părerea proastă, cu care mă autoflagelez de decenii. Când am greșit, m-am pedepsit pe mine și-am ispășit nefericit de mult, deci nu mă tem de judecăți divine și, chiar dacă nu vreau să te insult, ia seama, Doamne, voi sosi îndată cu demnitatea mea de muritor să-ți cer să te decizi dacă-mi ești tată sau doar înstrăinat judecător; nu-mi cere, deci, să cad în umilință, să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte, căci te-am trăit mai mult decât credință, drept suflet răstignit peste cuvinte!
