„Vino, Fulger dătător de lumina veșniciei, vino, Vistierul smereniei și Veselia celor blânzi”

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.
A grăi despre cele ale Duhului Sfânt nu este la îndemâna oricui, ci numai a aceluia dintre oameni care a primit putere și înțelepciune de la Duhul Însuși. Căci asemenea vântului, Duhul „suflă unde voiește și peste cel care voiește El și în măsura în care voiește”. Duhul a participat, împreună cu întreaga Sfântă Treime, la crearea omului și s-a sălășluit într-însul. Când omul a căzut, Duhul nu l-a părăsit cu totul. A lucrat prin profeți și a călăuzit neamul omenesc în mileniile de rătăcire prin noaptea păcatului. Mai apoi, Dumnezeu a hotărât ca timpul Pogorârii Duhului la oameni să fie legat de Întruparea Fiului Său Unul Născut. Sfântul Ioan Botezătorul a văzut în repejunile Iordanului pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel și venind peste El (Matei 3, 16). Iar Fiul lui Dumnezeu Întrupat a primit Duhul fiindcă s-a făcut om, Duhul rămânând în firea asumată de El, ca să-L dobândim și noi într-Însul, ca purtători ai firii omenești.
Puternică este lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră!
Pericopa evanghelică de astăzi redă cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Iar Evanghelistul Ioan adaugă: „Aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El” (Ioan 7, 37-39). Râurile ce vor curge din pântecele credinciosului se referă la harul dat oamenilor prin Duhul Sfânt. Când Domnul rostea acestea, nu fusese dat încă Duhul, fiindcă Iisus nu fusese preaslăvit, prin Înviere. Dar după Învierea Sa, El le-a zis ucenicilor Săi: „Veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi și Îmi veți fi Mie martori” (Fapte 1, 8). Iar prin Pogorârea Duhului peste aceștia, ei au devenit „mădulare ale puterii Sale”.
Vredniciile omenești văzute, cele de mulți râvnite, „pălesc” în fața harului dumnezeiesc, cu care Duhul îi împodobește pe cei bineplăcuți Lui
Cartea Faptele Apostolilor ne spune că, după Înălțarea Domnului la cer, ucenicii Săi s-au întors la Ierusalim „de la Muntele ce se chema al Măslinilor” și „s-au suit în încăperea de sus”, unde de obicei se adunau apostolii. Și „toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile și cu Maria” (Fapte 1, 13-14).
„Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună la un loc” (Fapte 2, 1). Fără de veste, din cer „s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt”, care a umplut toată casa unde ei ședeau. Și „li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc”, care au stat „pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 2-3). Sfinții Părinți, tâlcuind sensul cuvintelor ca de foc și ca de suflare de vânt ne îndeamnă la o înțelegere duhovnicească, pentru a nu ne gândi la lucrările Duhului ca fiind asemănătoare cu cele percepute de noi cu ajutorul simțurilor. Așa cum în momentul Botezului Domnului în Iordan Același Duh Sfânt a fost văzut de Ioan Botezătorul pogorându-se „ca un porumbel și venind peste” Hristos (Matei 3, 16). Limbile ca de foc „au șezut pe fiecare dintre ei”, dintre apostoli. Și „s-au umplut toți de Duhul Sfânt” și „au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 3-4).
Cei care cu puțină vreme mai înainte se întrecuseră ca să ia locul slujirii și apostoliei din care Iuda căzuse, încât a fost nevoie să se tragă la sorți, se bucurau acum de aceeași cinste din partea Duhului și nici cei care nu fuseseră aleși, ca Matia, nu sufereau.
Limbile ca de foc, măcar că erau împărțite și au șezut pe fiecare dintre apostoli, veneau totuși dintr-un singur izvor, „dintr-o rădăcină”, cum spunea Sfântul Grigorie Palama, iar rădăcina aceea era Duhul Sfânt. Fiecare dintre ele era rodul lucrării Mângâietorului, a Duhului adevărului, care pogora asupra ucenicilor Domnului belșugul Său de har.
Și toți s-au umplut de Duh Sfânt, începând să grăiască mulțimilor adunate. Căci erau acolo locuitori din Ierusalim și „din toate neamurile care sunt sub cer”. Le vorbeau „în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 4). Iar cei prezenți, parți, mezi, din Iudeea, Capadocia, din Egipt și chiar din Roma, îi auzeau – fiecare dintre ei – pe ucenicii Domnului „grăind în limba sa” și se minunau, știindu-i oameni simpli, galileeni. Așadar, Duhul le dădea apostolilor să grăiască în dialectul înțeles de fiecare dintre cei prezenți, fiindcă deveniseră „mădularele” Duhului Sfânt, iar limba le era mișcată de puterea Lui.
Duhul Sfânt face inimile noastre cele de tină să se prefacă în aur
Tâlcuind sensul expresiei limbi ca de foc, în chipul cărora s-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli, Sfinții Părinți ne trimit cu gândul la deoființimea Duhului cu Cuvântul. Căci ce poate fi mai înrudit cu cuvântul decât limba? Iar limbile în care ei au început să grăiască, întocmai ca niște învățători, s-au arătat a fi pline de har. Cât despre folosirea cuvântului foc, ne aduce aminte că Dumnezeu este foc ce luminează și arde, așa cum Evanghelia Sa îi luminează pe toți cei care o ascultă și o primesc în inima și în mintea lor, iar pe cei care nu răspund chemării Sale mântuitoare îi arde, osândindu-i veșnic.
Duhul Sfânt nu s-a pogorât peste unul singur, ci peste toți apostolii „s-au arătat împărțite limbi ca de foc”. Sfântul Grigorie Palama explică de ce apostolii au primit limbile de foc „împărțite”. Fiindcă numai Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu fiind, nu I s-a dat Duhul în parte de la Tatăl, ci a avut „întreagă, deplină, dumnezeiasca putere”. Peste toți ceilalți apostoli harul a venit, însă nu în deplinătatea lui, nici necontenit, ci fiecare a primit o parte din darurile Duhului Sfânt.
Petru, verhovnicul, împreună cu cei unsprezece apostoli, și-a ridicat plin de curaj glasul și a grăit mulțimilor adunate acolo, mustrându-i pe cei care îi batjocoreau, zicând că sunt plini de must și grăind: „Bărbați iudei…, luați aminte la cuvintele mele că aceștia nu sunt beți, cum vi se pare vouă” (Fapte 2, 14-15). Și le-a reamintit cuvintele Domnului, rostite prin gura profetului Ioil, cuvinte care acum se împlineau: „Turna-voi din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor profeți…” (Ioil 3, 1-5). Le-a repetat lor multe alte profeții mesianice. Le-a adus aminte de Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între ei cu puteri, minuni și semne, pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul celor cărora Apostolul Petru le vorbea acum și pe care ei le știau. Cum L-au luat și L-au omorât „răstignindu-L prin mâinile celor fără de lege”. Dar Dumnezeu L-a înviat și ei toți sunt martorii acestei învieri. Apoi Petru i-a adus pe ascultătorii săi la realitatea momentului pe care cu toții îl trăiau: „(Iisus) înălțându-se de-a dreapta lui Dumnezeu și primind de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, El L-a revărsat pe Acesta, așa cum vedeți voi și auziți acum” (Fapte 2, 33). Și ei au fost pătrunși la inimă, pocăindu-se, primind botezul spre iertarea păcatelor și odată cu el harul Sfântului Duh, har care a trecut la toate neamurile, luminându-le.
Duhul Sfânt este „viață și de viață făcător, lumină și de lumină dătător, bunătatea în sine și izvor al bunătății”
Înțelegând-o, psalmistul exclama: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Mântuitorul Însuși întărea aceste cuvinte, zicând: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu!” (Ioan 3, 5). Iar Sfinții Părinți au tâlcuit cele descoperite de Sfânta Scriptură, fiind ei înșiși luminați de Duhul, învățându-ne că Duhul a fost pururea, „este și va fi împreună-lucrând cu Tatăl și cu Fiul cele create sub vreme”. Duhul le înnoiește pe cele stricate, păstrându-le neschimbate pe cele ce sunt statornice. Duhul nu ne va părăsi până la plinirea veacului și va rămâne cu cei vrednici și în veacul viitor, dăruind nemurirea și slava.
Așa cum glăsuiește troparul Rusaliilor, Hristos, Dumnezeul nostru, este Iubitor de oameni, ca Unul care preaînțelepți pe pescari i-a arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt. Dar și Duhul este Iubitor de oameni, înțelepțindu-i, căci „dacă află pescari, îi prinde în năvod pentru Evanghelie” și îi face „vestitori cutezători”. Iar apostolii au prins toată lumea în „mreaja” cuvântului lor. Însă Duhul blândeții și al mângâierii suspină pentru cei care păcătuiesc. El plinește cu darurile Sale lipsurile noastre, ne sfințește viața și inima, ne îndumnezeiește mintea și ne ajută în neputințe.
De la Pogorârea Duhului Sfânt și până la sfârșitul veacurilor nu a existat și nu va exista nici o clipă în care neamul omenesc să fie lipsit de purtarea de grijă a Mângâietorului nostru. Prin Duhul Sfânt ne izbăvim din robia păcatelor, suntem chemați la libertate și suntem urcați la înfiere. Prin Duhul Sfânt avem soboare de preoți și cete de dascăli. Din izvorul Duhului curg darurile revelațiilor și toate cele care împodobesc Biserica (spunea Sfântul Ioan Hrisostom). Și așa cum Duhul Sfânt trezește la viață natura după iarna rece, tot la fel sufletul viază când se atinge de el focul Duhului și „Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi” (I Cor. 3, 16).
Iată câte motive avem ca să exclamăm ca Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: De ce mai stai în cumpănă, suflete? Hai, cântă și a Duhului slavă!
(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin I. Băjău, Sursa: Ziarul Lumina)