VINI OARA?

În România trăiesc circa 6000 de aromâni. Sunt ei un popor? O minoritate? Vorbesc o limbă, sau un dialect al românei? La noi sunt considerați români, în Grecia, greci latinizați. Recent, Comunitatea Aromână („Fara Armânească dit România”) și-a accentuat presiunile pentru a ieși din „situația critică” în care se află astăzi, trimițând memorii, rezoluții și manifeste tuturor forurilor cu putință: Guvern, Consiliul Minorităților Naționale, ministere, Avocatul poporului ș.a.m.d. Principala doleanță este astfel formulată: „De-a lungul istoriei, armânii nu au reușit – deși au încercat – să aibă și să-și consolideze instituții proprii. Acest lucru i-a împiedicat să-și promoveze adevărata identitate. Dispersarea regională, asimilarea și deznaționalizarea de către diferite majorități, precum și dezavantajele sociale ale unei minorități lipsită de școală, biserică și publicații, au avut drept consecință situația critică cu care se confruntă astăzi”. Ar fi vorba despre o inegalitate de tratament în raport cu celelalte grupuri etnice, cu atât mai mult cu cât percepția la nivel cultural, istoric și social este confuză. Hai să încercăm a vedea în ce constă confuzia și, mai ales, care ar fi perspectivele. Preocupări pentru recunoașterea aromânilor ca naționalitate conlocuitoare s-au datorat, înainte de 1989, strădaniei lui Vasile Barba, care, în Germania, a inițiat numeroase demersuri oficiale rămase fără rezultat. Poziția lui Barba nu a fost privită cu prea multă simpatie în România de atunci, fiind etichetată ca simplă tentativă de a obține de la statul german subvenția cuvenită minorităților. În 1991 a luat ființă Comunitatea Aromână din România, cu filiale la București, Constanța, Tulcea, Ialomița, Călărași, Timiș. Țelul: o recunoaștere de jure a aromânilor ca etnie distinctă, astfel încât să poată beneficia de un cadru instituționalizat în vederea prezervării identității. Aromânii se consideră autohtoni în Balcani, purtători ai unei civilizații de sinteză romanică, bizantină și, tot odată, europeană, cu valori morale creștine recunoscute, „știind că alcătuiesc o unitate etnică distinctă, că vorbesc aceeași limbă.” Principalul temei istoric: Iradeaua marelui vizir (1905) prin care se recunoșteau (în Turcia) aromânilor drepturi civile „cu același titlu ca și ceilalți supuși musulmani” – adică, școli proprii, dreptul de a fi aleși, oficierea slujbelor în limba lor. Citind cu atenție textul Iradelei, se observă că sultanul se adresează „supușilor valahi” – ori, termenul valah (vlah) desemnează o realitate mai cuprinzătoare decât aceea a aromânilor. Va fi fost, poate, o impreciziune de cancelarie. Mult mai precis este „Avizul consultativ pentru România” adoptat la Strasbourg în 2005, prin care forul european își manifestă nedumerirea că „aromânii au fost considerați ca sub-grup al poporului român”, punându-și o întrebare (legitimă): care au fost criteriile ce au determinat includerea românilor în grupul majoritar și dacă aceste persoane au fost consultate.” Același organism european (Comitetul Consultativ pentru Protecția Minorităților Naționale) recomandă dezvoltarea măsurilor de sprijin în vederea prezervării culturii și identității aromânilor.” Până aici, toate par a fi limpezi. Ce ar urma? După recunoașterea oficială, aromânii ar avea dreptul la un reprezentant în Parlamentul țării. Își doresc și biserică proprie – ceea ce se poate organiza și prin inițiativă de grup în actualul cadru. Chestiunea cu adevărat sensibilă este aceea a școlilor (de stat) cu limbă de predare aromâna. Care ar putea fi misia respectivelor școli, în afara aceleia de sorginte oarecum… muzeistică? Ce viitor ar avea un absolvent, în afara unuia inclus în perimetrul restrâns al propriului grup? Aromânii mai cer și publicații proprii – deși au revista „Armanamea”, subvenționată de Ministerul Educației și Cercetării. Și mai vor, înainte de orice, statutul de minoritate națională. Abia aici s-ar impune constituirea unei Comisii care să analizeze onest, fără prejudecăți și cu temei științific solid, o atare solicitare. Vini oara? Poate.