Biserica Ortodoxă rememorează astăzi și retrăiește două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce și punerea Sa în mormânt. Slujba scoaterii Sfântului Epitaf la Vecernie și cântarea Prohodului la ceasul serii sunt cele mai dramatice slujbe ale Ortodoxiei, însă dincolo de acest aspect transpare, în mod surprinzător, sentimentul iubirii lui Dumnezeu care aduce nădejdea Învierii.
Despre iubirea mântuitoare a Domnului Hristos, arătată până și pe cruce, ne vorbește Preasfințitul Părinte Ioachim Băcăuanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.
Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu este semnul iubirii supreme a Sfintei Treimi față de om
De obicei, atunci când vorbim de Vinerea Mare sau Vinerea Sfintelor Patimi, vorbim, de fapt, despre iubirea lui Dumnezeu dusă dincolo de posibilitățile și de înțelegerea omenească, dincolo de percepția umană. Această zi sfântă din Săptămâna dumnezeieștilor și înfricoșătoarelor Patimi ne descoperă un adevăr fundamental, acela că Dumnezeu îl iubește pe om, și nu oricum: l-a creat din iubire și, chiar în ciuda faptului că a căzut în păcatul neascultării, iubirea lui Dumnezeu nu l-a părăsit. Dumnezeu nu și-a părăsit niciodată creatura sa, cu atât mai puțin pe om, care a fost creat pentru a fi împăratul creației și pe care l-a înzestrat, ca semne ale iubirii Sale, cu conștiință de sine și cu libertate. Cu toate că el a căzut, totuși Dumnezeu nu l-a părăsit, ci l-a căutat în multiple feluri: a trimis prooroci, a trimis învățători, a trimis judecători prin care să manifeste iubirea Sa față de om și față de creatură, care, odată cu căderea omului, suspina și ea pentru restaurarea ființială. Așadar, Dumnezeu, pentru faptul că l-a iubit pe om, nu l-a părăsit niciodată și de aceea a ales un plan de mântuire pentru el a cărui împlinire se vede tocmai în Vinerea Patimilor. Moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu este semnul iubirii supreme a Sfintei Treimi față de om. Dumnezeu Însuși „S-a smerit pe Sine chip de rob luând”, făcându-Se asemenea nouă dar fără de păcat, pentru a-l scoate pe om din robia păcatului și a morții și a-l restaura ființial. În Vinerea Patimilor, vorbim de cea mai mare smerire a lui Dumnezeu, numită în limbaj teologic chenoză. Până în Vinerea Patimilor au fost mai multe chenoze adică mai multe smeriri ale lui Dumnezeu.
„Hristos a murit iubind”
Întreaga viață pe pământ a Mântuitorului a fost chenotică, însă putem aminti cel puțin cinci momente semnificative ale smeririi Sale. Prima smerire a lui Dumnezeu a fost pogorârea în pântecele Născătoarei de Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. A doua smerire a fost coborârea din pântecele Fecioarei Maria în peștera din Bethleem; acesta este un plan dumnezeiesc cu totul aparte, pe care nu-l putem înțelege deplin cu mintea noastră limitată. Înțelegerea acestui adevăr implică un act de credință. Doar prin credință putem accepta că acel prunc smerit, născut în ieslea Betleemului, era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului și al pământului, Logosul întrupat în istorie. A treia chenoză sau smerire a fost Botezul: Mântuitorul se prezintă la Ioan Botezătorul pe malul Iordanului, iar acesta simte în sufletul său că Acela este Mesia și evită să-L boteze. Iar Hristos atunci îi răspunde: „Lasă acum să se împlinească toată dreptatea!” Acest „lasă acum” era, de fapt, un plan al lui Dumnezeu pe care Ioan nu îl cunoștea: Dumnezeu-Fiul se coboară în apele Iordanului care erau impregnate de toate fărădelegile lumii. Apele baptismale erau apele în care omul își lăsa murdăriile sale, păcatele sale, toate fărădelegile. El care nu avea păcat intră în apele Iordanului și ia asupra Lui, toate păcatele umanității. Ce smerenie! Se coboară până în adâncuri ca să îl mântuiască pe om pentru faptul că îl iubea. Luând păcatele lumii întregi asupra Lui, merge să suporte a patra chenoză, pe care o sărbătorim noi în Vinerea Patimilor pentru faptul că acele păcate le-a țintuit pe lemnul Crucii. Crucea, această formă geometrică din univers, cel mai groaznic instrument de tortură, devine prin răstignirea lui Hristos, Altarul sfânt pe care s-a adus jertfa mântuirii noastre. Când îl privim pe Hristos răstignit pe cruce, avem în fața ochilor icoana sublimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu care acceptă calea suferinței mântuitoare. Chiar dacă a murit pe Cruce, El a murit iubind. În această zi, noi facem ontologia iubirii, nu ontologia morții, deoarece prin faptul că Iisus a murit pe Cruce a abolit civilizația morții; prin Iisus Hristos, moartea a fost biruită iar civilizația morții a fost înlăturată.
(Gheorghe-Cristian POPA, Trinitas TV)
