Vine vremea când

Și-a imaginat cineva vreodată că sosi-va ceasul detronării aburului de la putere? Cine mai știe, azi, ce-s alea antretoaze, cuzineți, contra-presiune, sertărașe, eclise? Mallard, locomotiva-minune ce a atins incredibila (atunci) viteză de 202 km/oră, a ajuns curiozitate de muzeu, ca și toate celelalte minunății care se trag din Oala lui Papin. De dischete, de pager, am uitat de mult, suntem pe cale să ne despărțim de banda video, de telefonul fix, de cartea tipărită pe hârtie, curând și de automobilul pe benzină… Nimic de făcut, totul pe lumea asta se naște, trăiește și moare; condica de reclamații colectează doar nostalgii, și ele perisabile. Pe net, cioclii de serviciu emit periodic liste cu „lucruri care vor dispărea sau se vor schimba radical”. Să-i crezi? Iată, de pildă, se dă ca sigură dispariția oficiilor poștale. Cum asta? De câte ori apelez la serviciile Poștei, trebuie să mă așez la coadă, iar coada, la noi, este cel mai autoritar semn al utilității instituției. Adevărat, menirea inițială a Poștei, adică ducerea epistolei („doresc ca micile mele rândulețe”…) la destinatar, s-a subțiat și se tot subție, datorită marșului victorios al e-mail-ului, al skipe-ului și omnipotenței telefonului mobil. Instituția a ajuns să presteze tot soiul de activități adiacente: plătește pensii, trimite bani în străinătate, distribuie subvenții, vinde cartele pentru mobil, oferă servicii bancare. În lume funcționează o pletoră de firme private gen „FedEx”, ori UPCI, cu sute de mii de salariați, care au preluat transportul și distribuirea mult mai rapidă a coletelor, tipăriturilor etc., ceea ce nu-i deloc la îndemâna poștașului de pe uliță, cocoșat sub povara tolbei doldora de „trimiteri”. Până când dumnealui nu va dispare de pe strada noastră (și din bancuri), va mai curge ceva apă pe Dâmbovița, dar, cum-necum, se pare c-ar fi o profesie… pe ducă, cu tot cu instituția tutelară. Telefonul fix cică îl păstrăm în virtutea obișnuinței. Firma de cablu m-a blagoslovit, gratis, cu încă unul, pe care nu l-am utilizat niciodată; nu știu cum a ajuns să-i fie programată soneria de alarmă la 1,30 noaptea și, până ce i-am dat de capăt a trebui să-l mut, seară de seară, cât mai departe de dormitor. Îmi amintesc cât de greu era, cu decenii în urmă, să primești aprobare pentru instalarea telefonului: aveau prioritate cei cu funcții, cu certificate medicale, dar mai ales cei cu destule… pile. Drept să spun, mi-e milă de muribundul aparat căruia, nu știu de ce, i se mai instalează, acum, și fibră optică… Se mai proorocește solemn, nu înțeleg de ce, și dispariția… muzicii! La mijloc nu poate fi decât o neînțelegere terminologică: de fapt, mai departe se spune că „industria muzicii se află în mijlocul unui proces de moarte lentă” (descărcări ilegale etc.) Din punctul meu de vedere, n-are decât să se mistuie toată „industria muzicii”, Muzica, scris cu M mare, n-o poate ucide nimeni. Despre dispariția cărții, așa cum o știm, tipărită pe hârtie, s-a scris și am scris și noi. Fericiți cei care au izbutit să se deprindă (și să se mulțumească) cu e-book-ul și rama digitală; în ce mă privește, cartea e carte dac-o ții în mână și-i simți foșnetul filelor (și ăsta a ajuns să fie sugerat electronic…). Adevărat, pentru soarta cărții chiar mă tem și vreau să cred că barem generația mea va avea „parte de carte” la modul cel mai propriu cu putință. Nici ziarelor clasic tipărite nu li se prevede viață lungă; se argumentează cu trecerea pe net a unor cotidiene de prestigiu. Numai că n-au renunțat la versiunea tipărită gazetele cu reală priză la public, ci doar acelea aflate în dificultăți financiare – consecință tocmai a scăderii interesului cititorului-plătitor, urmată, firesc, de dezinteres față de oferta publicitară. Un ziar bine făcut rămâne puternic și influent doar atunci când se află (și) în vânzare, la chioșcuri – cel puțin așa stau lucrurile deocamdată. Cred, însă, în proorocirea privind dispariția intimității. Dar despre asta, cu alt prilej.