Vine, vine…

Totuși, vine primăvara! Un semnal de luat în seamă: a-nceput campania de peticire a ulițelor. Biata mea stradelă din Copou e șvaițer! Dar iată că oprește un camion, coboară ditamai echipa de muncitori, este adus de cine știe unde, zdrăngănind, un compresor, vine, apoi, o măgăoaie cu asfalt aburind – ce mai, gata, s-a terminat cu mizeria, cu hârtoapele, cu glodul. Îl întreb pe asfaltorul-șef cum de se formează craterele din carosabil. Răspuns: apa, iarna, înghețul. Iar întreb: în tot vestul Europei nu vezi centimetru de asfalt peticit. Acolo nu-i apă, iarnă, îngheț? Ridică din umeri.
În trei sferturi de ceas, groapa ajunge mai netedă decât obrazul unei adolescente, numai că echipa… își strânge catrafusele și se pregătește de plecare. Nu-mi vine să cred ochilor: cum vine asta? De ce nu astupați și groapa de alături? Și celelalte 77? Răspuns: fiindcă nu-s ale noastre. Asta, da; e groapa noastră, mai veche, i-a venit rândul. Noi suntem de la apă-canal. Celelalte-s gropile primăriei. O să vină, cândva, altă echipă. Or să aducă alt compresor. Altă mașină cu asfalt. Adevărat, și astea-s utilajele primăriei, dar acum prestează servicii plătite de noi. Astupă găurile noastre. Fiecare bortă, cu managementul ei! Aferim!
*
Primăvara sporește și hărmălaia. Nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, și dreptul la liniște, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens și un atribut cert al libertății persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ți se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuți, cu trăirile, opțiunile și exclusivitățile tale. Un om ce s-a desăvârșit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniștea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniștea naște ceea ce-i viu și durează. De fapt, liniștea este cea care ne conectează la univers și la infinit. Este rădăcina existenței și echilibrul vieții.” Numai că, evident, „Liniștea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant).
Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând și devine aproape firesc să ascultăm foșnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleiește petrecerea de la etajul II. Neliniștea tuturor se hrănește și se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizației și trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei și căderea frunzelor. Nimic de făcut: mașinile gălăgioase se înmulțesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, și sonor, mereu mai performante, locuința ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, orașul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n țipăt.
A doua sursă se nutrește din mârlănia și incultura semenilor noștri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcționa bunul-simț). Practic, agresează mai mult și mai vezicant decât acutele fondului sonor ratificat prin utilitate și necesitate. Nesimțitul care tropăie și chiuie în miez de noapte, ținând treaz tot blocul, idiotul care vine la pescuit și, înainte de a arunca undița, dă la maxim casetofonul mașinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există și digeră colindând străzile cu boxele jeepului tunând mai ceva decât pe stadion… ăștia-s! La ce bun să le amintești exclamația superbă a lui Jean Anouilh „Ah, ce muzică e liniștea”? N-or să priceapă nimic. E dreptul lor să ragă.
*
Pe vremuri, deplângeam uniformizarea și depersonalizarea orașelor datorită cartierelor-dormitor ivite prin polimerizarea apartamentelor cu toarta înăuntru; acuma, ce-i? Termopane, gresie italiană, acoperișuri stridente și… MGA în casa ta. În tot centrul și sudul Moldovei n-am zărit nici o vilă care să preia câte ceva din vechea arhitectură civilă a locului. Chiar și-n Țara de Sus, destui bucovineni își durează case care, arhitectonic, s-ar putea cu onor alinia și la Las Vegas. Puși în fața acelorași realități, oltenii s-au ofuscat; „Ce vrei, dom’le, să construim cule cu sacnasiu?” Sigur, nimeni nu-și dorește reședință cu prispă, zămnic și hogeag, dar parcă prea după ilustrate de pe altă lume se construiește acum în România… Polonezii au reconstruit Varșovia, în sărăcia de după război, exact așa cum a fost – deși i-a costat triplu. Nemții au refăcut zonele orășenești de mare tradiție respectând cu sfințenie imaginile vechilor albume. După distrugătorul bombardament german, cartierele londoneze au renăscut în vechea și știuta înfățișare – evident, utilizându-se materialele nou apărute și tehnologiile veacului. Petersburg-ul de aia-i Petersburg, fiindcă a știut să-și păstreze, barem arhitectural, aura de odinioară…