Într-o scurtă istorioară, Tolstoi vorbește despre un om foarte bogat, care avea tot ce-și poate dori cineva: un palat somptuos, caleașcă aurită, mulțime de slujitori care-i citeau în ochi orice dorință. Și iată că, apropiindu-i-se ziua morții, bogătașul ar fi dorit să ia cu el măcar o parte din toate acestea. Se gândea că, odată ajuns pe lumea cealaltă, ar putea poate să plătească, numai ca să i se îngăduie să aibă cu sine ceea ce îi făcea viața atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger și i-a spus: „Nu știi că în rai nu poți plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?“. Și bogătașul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic.
Minunile Sfântului Nicolae
Gândindu-ne la viața Sfântului Mare Ierarh Nicolae, ne amintim de această povestire: În rai se ține seama de ceea ce ai dăruit pe pământ! Toată viața sa, el a dăruit, înțelegând că aceasta este taina vieții după moarte. A dărui nu numai cele materiale, ci și ajutorul de care ceilalți au nevoie. Hirotonit la nouăsprezece ani preot, a devenit stareț la mânăstirea din Sion. A fost aruncat în temniță în timpul prigoanei împăraților Dioclețian și Maximian, fiind eliberat după urcarea pe tron a împăratului Constantin. La moartea părinților săi, într-o epidemie de ciumă, a dăruit săracilor toată averea moștenită. A devenit episcop în Patara, apoi la Myra și a participat la Sinodul de la Niceea în anul 325, unde l-a înfruntat cu mare asprime pe Arie.
Numele său e legat de nenumărate binefaceri. Pe toate icoanele se pot vedea cele trei fete pe care tatăl lor voia să le împingă la prostituție, pentru că nu avea bani pentru zestre. Sfântul Nicolae le-a înzestrat, ferindu-le de o asemenea soartă. Se spune că le-a aruncat bani în casă pe fereastră, în timpul nopții, ca să nu se știe cine a făcut binefacerea… A salvat de la moarte trei bărbați bănuiți pe nedrept, cerându-i împăratului să-i scoată din temniță. S-a arătat pe puntea unei corăbii amenințate să se scufunde în furtună, potolind-o și aducând corabia în port. A readus la viață trei tineri pe care un măcelar îi tăiase în bucăți. Când orașul Myra a fost cuprins de foamete, a făcut ca o parte din încărcătura de grâne de pe corăbiile destinate împăratului să rămână pe loc și a împărțit-o localnicilor, astfel ca să aibă cu ce se hrăni și să ajungă și pentru însămânțat. De pe corăbiile trimise n-a lipsit însă nimic din grâul care trebuia să ajungă la împărăție! Și multe alte minuni, binefaceri, vindecări miraculoase, de care este legat numele său, săvârșite înainte și după moartea sa. (De altfel, în limba greacă acesta înseamnă „Biruitorul“).
Până astăzi a rămas în amintirea creștinătății ca mare ajutător în nevoi și necazuri. Până astăzi el este pentru copii Moș Nicolae, un moșneag bun care-i cunoaște pe fiecare, dăruindu-le bucurie, daruri și strălucirea unor încântătoare amintiri ale vârstei inocenței și duioșiei.
„Mamă, ar trebui să-mi curăț ghetele!“
Ajunul zilei de 6 decembrie, o noapte minunată și misterioasă a copilăriei noastre! Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moșul intrând în odaie și făcându-și de lucru la ghetuțele noastre care așteptau, emoționate și ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe ușă? Intra prin perete? Cobora din icoana din care ne privea, uneori mustrător, alte ori blând, ca un bunic blajin și iubitor? Da, și asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoție. Fără să mai așteptăm să ne trimită mama, ne curățam cu sârg încălțările, dând dovadă de o neobișnuită inițiativă: „Mamă, ar trebui să-mi curăț ghetele!“ Mama zâmbea și aproba, fără alte comentarii. Știa ea ce știa… Singura întrebare care se punea: oare vine? Oare nu-i supărat de isprăvile noastre și nu merităm să ne aducă daruri? Nu numai darurile în sine ne bucurau. Le mai primeam și altă dată. Dar nu aveau același farmec. Faptul că Moșul știa că existăm, că aici în această casă există niște copii, chiar noi, că ne cunoștea numele, iată într-adevăr miracolul cel mare. Știam că știe. Doar era sfânt. Era explicația pe care ne-o dăduse tata, și nu ne îndoiam de ea. Sfântul Nicolae știa totul, cum ne cheamă, ce facem, cum ne purtăm. Ne dăruia nu numai daruri, dar strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existența concretă, persoana fiecăruia, diferită de toate celelalte. Bineînțeles, nu ne gândeam atât de departe. Copil fiind, nu reflectezi la sensurile vieții. Dar pe undeva știam că ne cunoaște. Că fiecare din noi era o existență aparte. Așa cum ne spunea tata când răsfoiam împreună Biblia pictată a lui Gustave Doré și ne explica fiecare ilustrație…
Mai târziu am înțeles că, instinctiv, și în copilărie aveam nevoie de certitudinea, pe care o simțim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar și sub altă formă, într-un soi de existență amorfă, pasivă, impersonală, care revine mereu, eroarea tragică a unei pseudo-existențe. A fi tu însuți, unic, inimitabil, personalitate definitivă în fața Domnului și nu o peregrinare într-o serie de existențe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără țintă, fără culoare. Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relație reciprocă, biunivocă, în care primim și dăm totul.
El a ales pe unii dintre slujitorii Săi binecuvântați, pe Sfântul Nicolae și pe alți sfinți, pentru ca să ne dăruiască certitudinea că suntem cu adevărat fiii Săi, pe care ne iubește, așteptând să ne străduim a dobândi, prin cele ce le înfăptuim aici, cele pe care ni le-a rânduit în viața cea veșnică, cea nepieritoare, în strălucirea tronului dumnezeiesc.
(Lidia STĂNILOAE, Ziarul Lumina)
