„Vine ceasul și acum este, cînd adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui”

În chipul crucii preotul binecuvîntează credincioșii; cu aceasta începe săvîrșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la altar, ca și apa, holdele, zidirea toată. Și tot crucea stă pe altar, ea însăși fiind altar precum și deasupra Sfintelor locașuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăvește pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărțile de cult; se vede ridicată la unele răspîntii de drumuri; se așează la căpătîiul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieții noastre, este semnul prin definiție al creștinului drept-credincios și aceasta pentru că esențial e semnul iubirii.
Spun însă oarecare dintre credincioși că totuși, nu ar fi cuviincios să ne închinăm Domnului făcînd acest semn al crucii, întrucît Mîntuitorul a zis către femeia samarineancă: “Vine ceasul și acum este, cînd adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, ca și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul învață că: “Dumnezeu… nu este slujit de mîini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dînd tuturor viață și suflare și toate (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc însă, în nici un chip semnul crucii. Cînd Mîntuitorul spune: Cei ce se închină lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr, ne învață că rugăciunea, închinarea, întreg cultul și întreaga noastră slujire trebuie să purceadă din adînc, din inima ființei noastre, din “duh”. În vorbirea cu samarineancă Domnul îi avea în vedere, îndeosebi pe acei credincioși din Vechiul Testament a căror închinare se transformase în forme goale, uscate, fără viață; – smochinul uscat le era o pildă (Matei XXI. 19). Încă și profetul spusese: “Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decît arderile de tot” (Oseea VI. 6). – Prin Hristos se încheie însă un Nou Testament de care vorbește Sfîntul Pavel cînd zice: “Acesta este Testamentul pe care îl voi întocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie…” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fuseseră scrise pe piatră și pecetluite cu sîngele animalelor; legea Noului Testament pecetluită cu sîngele lui Hristos trebuie să se înscrie în inimă, în duhul nostru. Rugăciunea, închinarea, nu au sens și putere dacă nu trec în interiorul conștiinței, în minte, în inimă. Nu există cult adevărat, ziditor, acolo unde conștiința e moartă. Prin duhul comunicăm cu Dumnezeu care este “duh”; el, duhul ne deschide circulației iubirii, harului.
– „Sîntem suflet și trup, nu duhuri fără trup”
Mîntuitorul mai atrage de asemenea atenția femeii samarinence că această închinare adevărată nu mai este legată de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh”, și deci, închinare, slujirea Lui nu poate fi mărginită de nimic. Este al tuturor și cu egală iubire se deschide tuturor .
Cît privește învățătura Sfîntului Pavel că „Dumnezeu… nu este slujit de mîini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu facerea semnului crucii. Înțelesul lor corect este acela că noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al mîinilor noastre, care să-I împlinească cumva „lipsa”, întrucît El este plinătatea, e Absolutul.
Închinarea, cultul intern și extern, sînt însă cu totul altceva; țin de condiția noastră de făptura și Mîntuitorul Însuși s-a rugat. Iar această închinare trebuie să fie integrală, să cuprindă făptura noastră în totalitatea ei, cum o arată Sfîntul Pavel: “Duh, suflet și trup” (1 Tes. V, 23), încît așa cum îndeamnă același Apostol: “Să înfățișăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfîntă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea noastră cea duhovnicească” (Rom. XII, 1). Deci întreaga noastră ființă trebuie să participe la actul de adorare.
Pentru a pătrunde încă și mai profund acest înțeles, să observăm că Mîntuitorul, în cuvintele rostite către femeia samarineancă, nu cere simplu închinarea în duh, ci “în duh și în adevăr”. Dar adevărul viu este Hristos, este Cuvîntul care
s-a făcut trup. Și astfel adevărul ni se descoperă a fi unitatea deplină între cuvînt și trup, între duh și viață, între credință și faptă, între actele, gesturile, semnele pe care le facem și semnificația, înțelesul lor. Sîntem suflet și trup, nu duhuri fără trup. „Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, ca unele care sînt ale lui Dumnezeu” învață Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru că toate trebuie să se sfințească. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al “duhului” fără cel extern, al întregii noastre făpturi.
Dealtfel, ne stau pildă a unei asemenea închinări și slujiri, Mîntuitorul, profeții, apostolii. Mîntuitorul a binecuvîntat cu mîinile Sale pe copii. „…Și luîndu-i în brațe i-a binecuvîntat, punîndu-și mîinile peste ei” (Marcu X, 16). Și de asemenea pe Sfinții Apostoli: “…I-a dus afară pînă spre Betania și, ridicîndu-și mîinile, i-a binecuvîntat” (Luca XXIV, 50) (www.crestinismortodox.ro)