Vindecătorul și oncologul

Sunt într-o dispută de ceva vreme cu un coleg de al meu. Medic oncolog. Este vorba de modul în care privim îngrijirea bolnavilor care au ghinionul de a suferi de o boală incurabilă. Cancerul.
Pun multă energie în munca mea. Respectul pentru trupul și sufletul uman este stindardul după care mă ghidez. V-am mai povestit despre felul în care au fost tratați pacienți de ai mei în spitale. Despre modul în care anumiți colegi ce nu fac cinste halatului alb le-au vorbit. Despre cum un medic este capabil să strivească prin cuvinte și comportament trăirile cele mai delicate ale bolnavilor și să lereteze orice speranță.
Îngrijesc un pacient cu cancer de pancreas, o formă foarte agresivă din păcate, cu multe complicații. L-am diagnosticat acum o lună cu ocazia unei ecografii pe acest bunic cu mult bun-simț, cu o barbă albă lungă și cu o filozofie de viață modelată de credința în Dumnezeu.
A observat cum m-am schimbat la față atunci când am pus transductorul aparatului pe zona în care acuza dureri și mi-a spus:
– Vă rog să fiți sincer cu mine. E de rău. Nu-i așa?
Nu am putut să-l mint. I-am spus adevărul, moment în care el s-a ridicat de pe canapea, a căzut în genunchi, s-a întors cu fața spre icoana pe care o am pe un perete și a început să se roage. Nu am avut curaj să mă mișc pentru a nu profana un asemenea moment. Totul a durat zece minute, dar pentru mine a trecut o veșnicie. M-a întrebat simplu:
– Și acum?
– Acum vom face câteva analize, bunicule. Te voi trimite la un specialist și vom vedea.
– Nu merg nicăieri. Eu am avut un frate cu cancer și știu ce înseamnă oncologie. Știu ce înseamnă chimioterapia. Știu că toate sunt degeaba.
– Măcar lasă-mă să-mi confirm diagnosticul. Aparatul ăsta al meu nu e așa performant. Poate mai e o șansă de operație.
– Cum spuneți. Dar e singura manevră pe care o mai fac.
A plecat din cabinet. Am fumat câteva țigări și am anunțat restul pacienților că nu sunt disponibil un timp. Am sunat în draci pe la tot felul de colegi încercând să trag câteva sfori pentru a-l ajuta pe acest bunic. Spre marea mea bucurie am obținut răspunsuri încurajatoare.
A doua zi a venit din nou la mine cu rezultatele unor consultații și explorări ce mi-au confirmat faptul că boala era în stadiu avansat și inoperabilă.
Rrespectat dorința lui de a nu fi internat, de a nu face chimioterapie și i-am administrat un preparat pe care îl voi ține secret momentan.
lună de zile a luat omul ceea ce i-am recomandat și apoi mi-a prezentat analize în care anumite valori care erau imense au mai scăzut. Tumora este acolo. E la fel de mare. Metastazele sunt peste tot, însă el se simte bine. Sunt convins că finalul e aproape, dar nu m-am putut abține să-l încurajez. Nu i-am dat speranțe. Doar m-am bucurat alături de el. Știți ce l-a întrebat oncologul?
– Mai trăiești, moșule?
– Am câteva analize, domn doctor.
– Ce naiba ai luat? Nu se poate așa ceva. Analizele astea sunt ale tale?
– Sunt ale mele. Nu știu. Mi-a dat medicul de la dispensar ceva.
Vă dați seama de situație? Un remarcabil coleg, specialist extraordinar, să sune la Dispensarul SF și să mă roage să-i spun preparatul care a modificat analizele unui asemenea caz, cum s-a exprimat el.
Cu el am acum o divergență de opinii. Cred că dacă ești diagnosticat cu anumite forme de cancer, nu are sens să te supui la tot felul de proceduri pentru că oricum mori mai devreme sau mai târziu. Sunt de părere că bolnavul poate fi îngrijit paleativ la domiciliu și poate avea parte de ultime clipe de viață decente. Dacă este tratat cu empatie, atenție și nu cu o tonă de substanțe chimice.
Colegul meu susține că orice bolnav trebuie să beneficieze de progresele științei, chiar dacă nu are nici o șansă de vindecare. Încearcă să îmi bage în cap ideea de a convinge bolnavii să urmeze toți pașii tratamentului chiar dacă asta le poate face ultimele clipe un infern.
Eu știu de ale mele, el știe de ale lui. Eu lucrez la Dispensarul SF, el la o clinică modernă de Oncologie la Cluj. Eu sufăr pentru orice deces, el face studii și cercetări. Eu nu mint pacienții, el e doar o oglindă, arătând pacientului doar atât cât acesta are nevoie să știe. Eu merg în vizită la pacienți chiar când aceștia sunt în sicriu, el asistă la necropsii. Eu câștig doi lei, el face concedii în Franța sau America. Eu sunt un vraci pentru el, unul chiar destul de modest pregătit, el e pentru mine doar o interfață de cunoștințe medicale, un manual.
Însă nici eu, nici el, nu putem vindeca toți bolnavii care vin la noi…