Vindecarea slugii sutașului

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.“ (Matei 8, 5-13)
„Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede“
În Duminica a 4-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica ne propune să reflectăm asupra însemnătății „vindecării slugii sutașului din Capernaum“ de către Domnul Iisus. Această vindecare minunată ne-a fost transmisă de către două tradiții evanghelice diferite, una reflectată de Evanghelia după Ioan (4, 46-54), iar cealaltă fiind redată de tradiția sinoptică, cuprinsă în Evangheliile după Matei (8, 5-13) și Luca (7, 1-10). Evanghelistul Ioan îl prezintă pe cel bolnav ca fiind „fiul unui slujbaș împărătesc“, de neam evreu, angajat la curtea regelui Irod Antipa, pe când Matei și Luca vorbesc de un slujitor al unui „sutaș“ (centurion) păgân, comandant al unei formațiuni militare alcătuite din o sută de persoane (centurii). Spre deosebire de versiunea Sfântului Luca, relatarea Evanghelistului Matei este mai concisă, fiind construită în jurul dialogului dintre Mântuitorul Hristos și oficialul militar păgân, fără să menționeze prezența intermediarilor, a unor prieteni evrei ai sutașului, pe care acesta i-ar fi trimis la Iisus să mijlocească vindecarea, identificați de Luca cu „bătrânii iudeilor“ (cf. Luca 7, 3-5).
Diferențele dintre cele două tradiții (Ioan, pe de o parte, și Sinopticii, Matei – Luca, pe de alta) nu diminuează autenticitatea celor relatate. Este vorba de aceeași vindecare săvârșită de Domnul la Capernaum, dar care a fost prezentată de fiecare evanghelist potrivit perspectivei sale istorico-literare și teologice. Cele trei versiuni ale acestei minuni (Matei, Luca, Ioan) au același sens: Mântuitorul Hristos poate săvârși minuni prin puterea cuvântului Său dumnezeiesc, de la distanță, dacă cei care cer să fie tămăduiți dau dovadă de credință sinceră și smerită.
Potrivit perspectivei tradiției sinoptice, consemnată de Matei și Luca, este denunțată necredința iudeilor în comparație cu credința păgânilor, care, veniți de la Răsărit și Apus, vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu, alături de cei trei mari Patriarhi, Avraam, Isaac, Iacov, și vor ocupa locurile pe care trebuiau să stea fiii necredincioși ai poporului ales. Din punctul de vedere al Evanghelistului Ioan, fiii lui Israel aleargă după „semne și minuni“ ca să creadă: „Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede“ (Ioan 4, 48). Credința autentică prezentată în Sfintele Evanghelii nu trebuie să se întemeieze pe vederea minunilor, ci pe încrederea și atașamentul față de Cel ce ni s-a descoperit ca fiind „Calea, Adevărul și Viața“. Cei care pretind minuni ca să creadă sunt criticați de Domnul. Credința care vede într-o minune un semn, prin care ni se descoperă ceva din taina Persoanei Mântuitorului Hristos, este acceptată ca o primă treaptă a ei. Credința autentică, așadar, se întemeiază pe încrederea în cuvântul descoperit de Mântuitorul, așa cum a făcut „slujbașul împărătesc“: „omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus (…) el și toată casa lui“ (Ioan 4, 50-53).
Pentru Sfântul Luca, credința și smerenia sutașului sunt exemplare și constituie un model de urmat. De aceea, în versiunea sa, Iisus îl laudă pentru credința sa. Sfântul Luca vede în oficialul militar păgân anticiparea acelor păgâni care, după Învierea Domnului, vor primi cuvântul Evangheliei, asemenea sutașului Corneliu din Faptele Apostolilor 10-11. Vindecarea slujitorului sutașului este confirmarea puterii cuvântului Mântuitorului și a iubirii Sale milostive față de cei ce-L primesc cu credință.
Activitatea didactică și taumaturgică a Mântuitorului
Sfântul Evanghelist Matei sintetizează într-un sumar narativ întreaga activitate publică a Domnului astfel: „Și a făcut înconjurul întregii Galilei învățând (didaskon) în sinagogile lor și vestind (kerysson) Evanghelia Împărăției și vindecând (therapeuon) toate bolile și toate neputințele în popor“ (Matei 4, 23). Aceste trei verbe subliniază cele mai importante aspecte ale activității Domnului: didactic, kerygmatic și terapeutic. Activitatea didactică a Mântuitorului este sintetizată de Evanghelistul Matei în cele cinci mari cuvântări din cuprinsul Evangheliei sale: Cuvântarea de pe Munte (Matei 5-7); Cuvântarea Apostolică sau misionară (Matei 10), Cuvântarea în Parabole (Matei 13, 1-52), Cuvântarea Bisericească (Matei 18) și Cuvântarea Eshatologică (Matei 24 – 25). Imediat după Cuvântarea de pe Munte, în care Iisus este prezentat ca fiind Noul Moise, Legislatorul definitiv și superior lui Moise, Evanghelistul Matei relatează o serie de zece minuni (Matei 8-9), semne ale puterii mesianice a Domnului, care evocă cele zece plăgi ale Egiptului, și ni-L prezintă pe Iisus ca fiind Taumaturgul așteptat al timpurilor mesianice. Evanghelistul Matei grupează cele zece minuni săvârșite de Domnul astfel: primele trei minuni (8, 1-17) se referă la vindecarea unor boli specifice timpului Său (lepra, paralizia, febra) în favoarea unor persoane sărmane și marginalizate în societatea iudaică de atunci: un lepros, un servitor, o femeie (Vindecarea leprosului, Vindecarea slugii sutașului, Vindecarea soacrei lui Petru). Leproșii erau considerați necurați, fiind excluși din comunitate (Levitic 13, 46), păgânii (goim) aveau acces la templul din Ierusalim, dar numai în curtea exterioară, numită „curtea neamurilor“, iar femeile, care deși erau admise în „curtea femeilor“, erau excluse din curtea interioară, numită „curtea lui Israel“. Vindecând aceste persoane, Mântuitorul Hristos nu S-a limitat să le redea numai sănătatea, sau o demnitate pierdută, ci le-a oferit deplina comuniune cu Dumnezeu, aceea în care constă adevărata viață, potrivit unei perspective iudaice. Cea de a doua serie de minuni (Matei 8, 23 – 9, 8) prezentate de Matei evidențiază puterea supranaturală a Domnului Iisus asupra naturii, demonilor și păcatului (Potolirea furtunii pe mare, Vindecarea celor doi îndrăciți din Gadara, Vindecarea paraliticului). Iar cea de a treia și ultima serie (Matei 9, 18-34) prezintă patru minuni pentru a ilustra puterea Mântuitorului asupra vieții și morții (Vindecarea femeii cu scurgere de sânge și învierea fiicei lui Iair, Vindecarea celor doi orbi).
Toate minunile săvârșite de Mântuitorul dovedesc că El este Fiul lui Dumnezeu care ne-a descoperit care este voia Tatălui Ceresc și cum poate fi împlinită aceasta dacă se pun în practică cuvintele Sale. Descoperirea puterii mântuitoare a lui Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus, este corect receptată de noi dacă îl recunoaștem ca Domn și Dumnezeu, căruia Tatăl i-a dat putere nemărginită pentru mântuirea noastră. Iar această prezență a puterii și dumnezeirii Sale sutașul a recunoscut-o imediat și necondiționat.
Credința sutașului L-a uimit pe Mântuitorul
Nici un cuvânt din Sfintele Evanghelii nu este repetat atât de des cum este cel prin care sutașul din Capernaum și-a mărturisit propria nevrednicie față de Persoana Mântuitorului și credința smerită în puterea lui tămăduitoare. În „Rugăciunile înainte de dumnezeiasca împărtășire“ formulate de Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisim de mai multe ori (cu mici variante): „Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic, nici în stare, ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu…“, sau „Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu…“. Aceste rugăciuni sunt inspirate din mărturisirea sutașului din Evanghelia de azi, atunci când la rugămintea sa, Iisus a dat curs cererii de a veni să-i vindece sluga: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea“ (Matei 8, 8). Aceasta este mărturisirea de credință a unui păgân, care a venit la Iisus din credință, și nu din curiozitate, nu pentru interesul său, ci pentru beneficiul slujitorului său. La auzul acestor cuvinte, Iisus Domnul „S-a minunat“ de credința lui și l-a lăudat plin de uimire și admirație. Numai de două ori se spune în Evanghelii că Iisus „S-a mirat“, „a fost uimit“: pentru credința sutașului (Matei 8, 10) și pentru necredința concetățenilor din Nazaret (Marcu 6, 6).
Adevărata minune din această relatare care a provocat „mirarea Domnului“ nu se referă la vindecarea slugii, ci la credința sutașului. În centrul acestei minuni nu se află interesul pentru vindecarea slujitorului, despre care nu ni se spune nimic, nici măcar celebrul cuvânt rostit de Domnul ca să-l vindece, ci credința unui om considerat „necredincios“ de conaționalii Mântuitorului. Sutașul este convins într-adevăr că Domnul poate să-i vindece sluga printr-un singur cuvânt, iar această convingere a sa este considerată de Iisus o „credință“ vrednică de laudă, cum la nimeni altul nu a mai aflat în Israel. Credința sutașului nu s-a întemeiat pe vreun fundament teologic, ci pe experiența sa de militar, reflectând la situația sa de soldat: când un superior poruncește, ceilalți ascultă și se supun; în armată este așa: când un inferior primește un ordin din partea unui superior, îl execută și atât, nu este nevoie de prezența fizică a comandantului. Credința sutașului în Persoana și cuvântul lui Iisus nu consideră absolut necesară prezența fizică a Domnului lângă cel bolnav. Vindecarea este una spontană, fără nici o întârziere, de la distanță și prin cuvântul plin de putere al Domnului. Acest sutaș păgân era de fapt un „laic“, om generos care, deși nu făcea parte din comunitatea iudaică, le-a construit sinagoga, ne spune Sfântul Luca, și a ajuns „să-L înțeleagă pe Dumnezeu“, fără să facă parte nici din grupul de ucenici ai Domnului, sau nici măcar dintre membrii poporului ales. Așadar, credința și nu apartenența etnică este criteriul stabilit de Dumnezeu pentru obținerea calității de cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Dreptul de cetățean al Împărăției cerurilor nu va fi atribuit pe criterii rasiale, fiindcă neamurile credincioase vor lua locul iudeilor necredincioși. „Să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele (abanim) acestea să ridice fii (banim) lui Avraam (Matei 3, 9)“. Participarea la Împărăția lui Dumnezeu depinde atât de voia lui Dumnezeu descoperită prin Fiul Său (Matei 7, 21), cât și de credința în Iisus (Matei 8, 10 – 12).
(Sursa: Ziarul Lumina)