Vindecarea Slăbănogului de la Vitezda

Dreptmăritori creștini,
În Duminica Slăbănogului, Sfânta Evanghelie ne vorbește despre Scăldătoarea Oilor numită Vitezda, a cărei apă vindeca pe bolnavul care intra în ea, îndată după ce un înger al Domnului se pogora și o tulbura.
Aici stătea un paralitic care, de 38 de ani, aștepta să fie ajutat să intre în apa vindecătoare.
Iisus Hristos apare și-i redă sănătatea întreagă, poruncindu-i să-și ridice patul suferințelor îndelungate și să se întoarcă la casa sa.
Domnul ne caută și pe noi și ne găsește într-o altă VITEZDĂ, în sfânta biserică, în locașul de închinare, unde El Însuși ne atinge cu iubirea Sa, ne dă apa tămăduitoare a cuvântului Evangheliei, a harului Sfintelor Taine.
Iubiți credincioși,
În Sfânta Scriptură, Biserica este numită „casa lui Dumnezeu” (I Pt. 4, 17) sau „biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 2) în înțelesul de locaș sfințit, destinat special pentru oficierea cultului divin public.
Foișorul de sus de pe Sion, în care Hristos Și-a oferit Trupul și Sângele Său spre mâncare și băutură și în care s-au deschis porțile Bisericii pentru omenirea toată, îl avem și noi astăzi, în mijlocul nostru, cu pogorâri ale Sfântului Duh, cu tot felul de daruri divine.
Orice spațiu liturgic, sfințit de arhiereu, este un nou Sion, un nou „foișor de sus”, unde Dumnezeu Se coboară la noi. După Învierea Sa din morți, Mântuitorul Hristos S-a arătat, în repetate rânduri, Sfinților Apostoli în Ierusalim, pe când aceștia se aflau adunați, în stare de rugăciune, cu ușile casei încuiate, de frica iudeilor (In. 20, 19; Lc. 24, 33-36). Și după ce călătorește, fără să fie cunoscut, cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, Domnul rămâne cu cei doi ucenici într-o casă, pentru a li se descoperi la frângerea pâinii (Lc. 24, 28-31).
Desigur că toate aceste case-locașuri au fost sfințite de plenitudinea prezenței Mântuitorului în mijlocul ucenicilor Săi și prin săvârșirea Euharistiei. Tot într-un locaș de rugăciune, Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului și femeile mironosițe, au ales prin tragere la sorți pe Matia ca să ia locul lui Iuda cel căzut din apostolat.
În același locaș, numit „încăperea de sus, unde se adunau de obicei” Apostolii cu Maica Domnului și femeile mironosițe (Fapte 1, 13-14), în ziua Cincizecimii, S-a pogorât Sfântul Duh asupra Apostolilor (Fapte 2, 1-4).
Așa cum cunoaștem din cartea Faptelor Apostolilor și din cuvintele Sfântului Apostol Pavel cuprinse în epistolele sale, cei dintâi creștini, în timpul propovăduirii apostolice, se adunau în case anume alese, în prima zi a săptămânii (Dies Dominica), pentru a se ruga și pentru a se împărtăși din frângerea pâinii – Sfânta Euharistie (Fapte 20, 7-8).
Tot în Faptele Apostolilor se amintește de „biserica” din Ierusalim, care făcea rugăciuni stăruitoare, în formă de ectenii, pentru Sfântul Apostol Petru ce se afla în închisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvântul de „biserică” este iarăși folosit atât pentru adunarea sau comunitatea credincioșilor cât și pentru locașul în care avea loc adunarea.
De asemenea, Sfântul Apostol Pavel amintește de „biserica din casa lui Acvila și Priscila” (Rom. 16, 3-5; I Cor. 16, 19) precum și de „biserica din casa lui Nimfas” (Col. 4, 15). Înțelesuri de locașuri îl pot avea și „bisericile Asiei” (I Cor. 16, 19) și „toate bisericile lui Hristos” (Rom. 16, 16).
După cum vedem, încă din vremea Sfinților Apostoli s-au destinat anume încăperi pentru adunarea credincioșilor, pentru rugăciune, pentru săvârșirea Tainelor și pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.
Astfel, Apostolul neamurilor îl învăța pe Timotei să știe cum trebuie să petreacă „în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15).
Prin urmare, locașurile creștine de cult nu s-au arătat ca niște locașuri publice în primele timpuri ale creștinismului. Ele trebuiau să fie casele unor familii creștine și au căpătat acel caracter public când numărul creștinilor a crescut, iar persecuțiile s-au mai domolit.
Adunându-se în aceste locașuri de cult, în care se întăreau în credință prin „rugăciune și cântări duhovnicești” (Efes. 5, 9), creștinii au încredințarea în prezența și lucrarea lui Dumnezeu, culminând în prezența lui Hristos pe Altar, sub chipul pâinii și al vinului, după „frângerea pâinii” și „binecuvântarea paharului” (Fapte 2, 42; Didahia – Învățătură a celor 12 Apostoli).
Bisericile creștine primare au slujit unuia și aceluiași scop, anume de a fi locul de întâlnire al credincioșilor pentru sfintele slujbe, pentru Sfintele Taine, în special pentru Botez și Euharistie, pentru Hirotonie și celelalte.
Când persecuțiile asupra creștinilor s-au mai liniștit, încă din primele secole creștine, au apărut și locașurile de cult publice.
Astfel, în secolul al II-lea apar acele săli publice de cult numite basilici. Pe la anul 150, episcopul din Smirna era în măsură să predea învățăturile creștine în clădiri, ce se numeau basilike aule. La început, acestea erau săli publice și foarte curând, creștinii au dat și ei numele acestor săli în care aveau loc adunările creștine.
În secolul al II-lea, existau două asemenea basilici creștine în Smirna. Exista, de asemenea, o basilică în Siria la Chaqqua, ce pare că ființa pe la sfârșitul secolului al II-lea, iar Epifanie al Ciprului spune că un adept al lui Origen, la începutul secolului al III-lea preda învățătură creștină în astfel de basilici (basilike aule).
Cu acest nume, locașuri creștine de cult s-au ridicat, desigur și la traco și daco-romanii creștini din Peninsula Balcanică și din nordul Dunării de Jos, aflați sub stăpânire romană.
Acest nume se păstrează și astăzi, deoarece numele de „biserică” vine de la basilica și atestă astfel vechimea creștinismului la români. La daco-romani, înțelesul de săli publice al acestor locașuri s-a modificat în înțelesul de case ale Împăratului Dumnezeu.
Prin aceasta, spune părintele Dumitru Stăniloae, se subliniază adevărul că locașul unei biserici Îl are prezent și locuitor în el pe Dumnezeu Cel în Treime închinat și slăvit. Și aceasta a dus la sentimentul de sfințenie a locașului bisericesc ce s-a păstrat până astăzi în Ortodoxie.
Cu timpul, s-au înălțat edificii creștine pe mormintele martirilor, în locurile unde au viețuit Sfinții și „acolo unde Duhul lui Dumnezeu a arătat că este potrivit să se zidească locașuri de cult”. „În Sfânta Biserică – cum zice mitropolitul Nicolae al Krutițelor – este locul nașterii noastre duhovnicești prin Taina Botezului, al luminării și al pregătirii noastre pentru viața veșnică. Aici este locul de odihnă pentru noi toți, din ziua tinereții până la cea din urmă suflare omenească”.
Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului o numește „cerul pe pământ, unde locuiește și Se preumblă Dumnezeu”.
Biserica a fost închipuită de patriarhi, prezisă de prooroci, întemeiată de Mântuitorul, zidită de Apostoli, împodobită prin episcopi și desăvârșită prin martiri. În ea se săvârșește necontenit Sfânta Jertfă, se propovăduiește Evanghelia și lucrează Duhul Sfânt la sfințirea noastră.
În ea stau împreună și aduc laudă lui Dumnezeu credincioșii și Îngerii, precum cântăm la Sfânta Liturghie: „Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim” sau „Acum Puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc”.
Iubiții mei,
În calitate de creștini, avem datoria să cercetăm biserica spre a ne închina lui Dumnezeu și a primi binecuvântările Sale: milă, iertare de păcate, ajutor în necazuri și nevoi, pace și bucurie. Mântuitorul nostru ne promite: „Dacă doi dintre voi se vor învoi în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Mt. 18, 19).
Venind în casa lui Dumnezeu, ne simțim ca pe Muntele Fericirilor, pe care stând, Hristos ni Se adresează nouă prin urmașii Apostolilor, episcopi și preoți, atunci când aceștia propovăduiesc Evanghelia.
Dacă urmăm povețele lor, Îl ascultăm chiar pe Iisus Care spune: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Lc. 10, 16).
În locașul bisericesc, devenim copii ai Aceluiași Părinte ceresc, rugându-ne împreună, cântând împreună laude sfinte, împărtășindu-ne din același potir, fiind într-adevăr „o inimă și un suflet” (cf. Fapte 4, 32), ca primii creștini din Ierusalim.
Aici ne simțim mlădițe ale aceluiași Trup duhovnicesc, ale lui Hristos, „Vița” cea adevărată (cf. In. 15, 1-5).
Să mulțumim Domnului că avem acest locaș de închinare, Vitezda binecuvântată, unde ne tămăduim de toate neputințele sufletești și trupești, și gustăm „apa cea vie”.
Recunoscători pentru toate câte le primim aici, să zicem cu psalmistul: „Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor! Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului… . Fericiți sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 1-5). Amin.
(Înalpresfințitul Irineu Pop – Bistrițeanul, sursa: Doxologia.ro)