Vindecarea orbului din Ierihon

„ În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.” (Luca 18, 35-43)
Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se apropia de cetatea Ierihon, iată că „un orb ședea lângă drum, cerșind”. Și pentru că mulțimea Îl însoțea pe Domnul, ascultându-I învățătura și bucurându-se de minunile săvârșite, nevăzătorul a simțit agitația și a întrebat ce se întâmplă în jurul său. „Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul.” (v. 37) Pentru că nevăzătorul era evreu și crescuse cu speranța venirii lui Mesia, din neamul lui David, el striga: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (v. 38). Însă oamenii din jurul lui îl mustrau și îi cereau să tacă. Dar nevăzătorul mărturisea cu mai multă putere: „Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!” (v. 39). Atunci „Iisus a poruncit să-l aducă la El. Și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd!” (v. 40-41). Acolo unde mulțimea îi cerea să tacă, spre a nu-L necăji pe Învățătorul, iată că Domnul nu numai că nu S-a supărat, ci l-a vindecat „îndată” (v. 43), parcă zicându-i: Fiindcă ai crezut că Eu sunt Hristos, Fiul lui David, și M-ai rugat cu stăruință, pe când cei din jurul tău îți cereau să taci, iată, îți voi împlini cererea! Să învățăm și noi să cerem cu credință și să nu ne îndoim că Domnul ne va dărui cele de folos.
Ce ne lipsește? Lumina din suflete
Bunătatea și mila Domnului față de orbul din Ierihon ne cheamă să reflectăm la întrebarea adresată acestuia: Ce voiești să-ți fac? Mulți contemporani de-ai noștri ar răspunde că nu le lipsesc bunurile necesare unui trai modern și decent, că sunt sănătoși, că bucuriile le veselesc viața și au chiar mai mult decât cele de strictă necesitate. Însă dacă privim cu atenție existența lor, descoperim că adeseori oamenilor le lipsește ceva la fel de important ca apa și ca aerul: le lipsește lumina din suflete. Poate de aceea oamenii ar trebui să ceară, ca odinioară orbul: „Doamne, (vreau) să văd!” (v. 41). Iar El nu va întârzia să le dea, odată cu cele pentru traiul cotidian, și lumina credinței, ca să-L slăvească și să-L laude pe Dumnezeu, cum a făcut odinioară poporul din Ierihon după vindecarea orbului (v. 43).
Mântuitorul a prețuit la acest nevăzător smerenia și puritatea inimii. Numai cei curați cu inima Îl pot vedea pe Dumnezeu. Orbul, om neajutorat de la marginea drumului, care trăia cerșind și implorând mila trecătorilor, Îl „vede” pe Mântuitorul așteptat de întregul neam omenesc și strigă: Iisuse, Fiul lui David! (v. 38 și 39). Iar Cel care este lumina lumii, știind câtă credință se ascunde în inima nevăzătorului, câtă încredere avea acela că Domnul îl poate vindeca, nu întârzie să-i redea vederea și îl face astfel fericit. Căci cu adevărat sunt „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Acolo unde mulțimea Îl vedea pe Iisus Nazarineanul, nevăzătorul acesta Îl vede pe Fiul lui David.
Nevăzătorul nu avusese această deficiență din naștere, ci se născuse sănătos. De aceea, Îi cere Mântuitorului (Marcu 10, 51) să vadă iarăși. Noi, cei care ne bucurăm de darul vederii, nu putem înțelege cât suferea el din pricina pierderii acestui simț.
Uneori bolile se abat și asupra noastră, ca astfel să înțelegem cât de multă nevoie avem de ajutorul lui Dumnezeu. Și pe măsură ce suferim trupește, devenim mai tari în credință și astfel simțim nevoia să-L preamărim pe Dumnezeu, purtătorul nostru de grijă. Iar când credința ne-a devenit suficient de puternică, Domnul ne vine în ajutor.
Să-L chemăm pe Domnul pentru ca El să ne spună: Ce vrei să-ți fac?
Nimic nu este întâmplător. Nici Mântuitorul nu trecea întâmplător pe lângă Ierihon, ci știa că acolo Îl așteaptă un suflet gata să-L strige. Iar atenția pe care El o acordă celor neputincioși de acum două milenii, dar și nouă, celor de astăzi, constituie o lecție de pedagogie divină, din care învățăm „ca prin toate, și în toată vremea, și în tot locul să fim folositori și nici un lucru de-al nostru să nu fie deșert” (Sfântul Teofilact).
Noi, cei sănătoși trupește, am vrea să vedem în jur numai lucruri frumoase. Ocolim situațiile și locurile care ne pot aduce în față realitățile mai puțin fericite ale vieții. Nu acceptăm ideea că într-o zi am putea ajunge și noi să depindem de bunăvoința celor din jur. Să dea Domnul să fie așa și să rămânem sănătoși trupește și sufletește! Însă realitățile ne dovedesc fragilitatea ființei umane și că, fără ajutorul divin și fără credința noastră puternică, suntem la fel de neputincioși ca nevăzătorul din Ierihon.
Pe acest om cu deficiență de vedere îmi este greu să-l numesc orb, știind că adeseori și noi suntem orbi sufletește, mai ales atunci când trebuie să ne dovedim purtarea de grijă față de semenii noștri neajutorați.
Există o orbire a sufletului ce aduce întuneric în om, îl izolează de semeni, îl aruncă în ignoranță, în ipocrizie, în nerușinare și necinste. Adeseori unii oameni, aparent bine intenționați și manifestându-și dorința de a-i lumina pe cei de lângă ei, cad în orbirea pe care o aduce slava proprie. Însă creștinul trebuie să caute și să afle, prin credința și viața sa curată, pe Cel ce este lumina adevărată, pe Hristos. Locul cel mai potrivit al căutării noastre este sfânta Biserică, unde suntem luminați de credință și trăim viața de comuniune cu Dumnezeu și semenii.
Nevăzătorul din Ierihon era neputincios fizic, dar avea în suflet multă nădejde. Contemporanii noștri își pierd repede nădejdea, atunci când îi lovesc valurile vieții. Iată de ce minunea relatată astăzi reprezintă o lecție divină și un îndemn de a fi recunoscători lui Dumnezeu în fiece clipă, bucurându-L prin fapta noastră cea bună. Hristos ne îndeamnă să lucrăm „până când este ziuă” pentru ajutorarea semenilor neputincioși. Și chiar dacă nu putem să-i scăpăm noi cu totul de suferință, putem măcar să aducem o rază de lumină în viața lor.
Niciodată Hristos nu a rămas nepăsător față de oameni​​​​​​​
Fiecare om neputincios trimis de Hristos în calea vieții noastre este o șansă pe care Domnul ne-o oferă spre a ne câștiga mântuirea, dacă ochii ne sunt suficient de sensibili să vadă în cel neajutorat chiar pe Cel care ne cere ajutorul, cu toate că noi toți depindem în întregime și în fiecare clipă de bunătatea Lui.
Faptul că Iisus s-a oprit de îndată din drumul Său, atunci când a auzit strigătul nevăzătorului, ne reamintește un adevăr fundamental: în fața Domnului toți oamenii sunt egali și nici un om nu este prea puțin important pentru ca El să vină în întâmpinarea nevoilor lui. În sufletul nevăzătorului era o comoară de credință și Dumnezeiescul Învățător descoperă mulțimii care Îl însoțea această comoară.
Un creștin adevărat are un suflet nobil. Iar noblețea sufletească se arată când el știe să aprecieze frumusețea tuturor celor din jur, chiar dacă ei ar fi persoane cu deficiențe fizice și psihice, bătrâni sau uitați de cei din jur. Mântuitorul ne învață și astăzi să nu rămânem noi înșine „nevăzători” față de aceia, ci să privim la chipul lor întocmai ca la o icoană a Creatorului. El îi învață astăzi și pe cei neputincioși și bolnavi să nu deznădăjduiască, fiindcă nu i-a uitat, ci le va veni în ajutor. Așa cum nu ne-a uitat nici pe noi, întregul neam omenesc, trimițându-ne la acest început de an raze de speranță. Iar noi cum putem să-I mulțumim? Prin credința noastră dreptmăritoare și curată, dând „laudă lui Dumnezeu” (v. 43).
(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin I. Băjău, Ziarul Lumina)