Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor (II)

Câtă putere poate avea diavolul asupra celui pe care-l agresează?
Unii, fără a avea dreptate, consideră că ar avea o putere egală cu a lui Dumnezeu și că ar dispune de destinele noastre după propriul plac. Adevărul este, însă, că diavolul are asupra noastră doar atâta putere câtă îi oferim noi. Trebuie să știm că Dumnezeu îi îngăduie existența doar pentru a ne putea pune la încercare propria libertate. Diavolul ne îndeamnă, dar nu ne poate constrânge în nici o acțiune. Nu are decât puterea seducției, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi și nestatornici.
Așa cum subliniază vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, diavolul are probabil rolul și rostul de a ne pune la încercare credința și voința.
Într-un anume fel, are probabil rostul de a ne obliga să devenim mai responsabili, mai consecvenți și mai stăpâni pe noi înșine, mai încrezători în forțele proprii. Omul nu este și nu trebuie să devină un robot, condiționat de un duh rău, tot așa cum nu suntem condiționați sau manevrați de duhurile bune, care ne îndeamnă totdeauna spre ceea ce este bine și frumos.
Cu toții suntem ființe vii, libere și cu simțire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinței noastre, sugerează Mitropolitul Antonie, prin care ne verificăm, așa cum aurul se verifică prin diferiți acizi. Acizii în sine sunt răi, dar ei verifică aurul, ei validează puritatea lui. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă însă nu e aur, acizii îl oxidează și se observă imediat că nu e aur curat. Tot la fel stau lucrurile și în cazul sufletului nostru. Dacă sufletul e curat, e pur ca aurul, atunci diavolul nu-l atinge. Tocmai de aceea spuneam că diavolul are tot atâta putere pe cât îi oferim noi.
Urmărind de-a lungul istoriei formele de reprezentare a Răului în lume, se poate observa cu ușurință cum, aproape sistematic, în funcție de evoluția, emanciparea și diversificarea vieții lumii, s-au înmulțit și rafinat deopotrivă și peste măsură inclusiv strategiile de acțiune ale diavolului asupra acesteia. Lucrul acesta este cu atât mai evident nu doar în planul marilor provocări ale lumii contemporane, cu atât mai complexe și cu atât mai greu inteligibile, ci și în tipologia extrem de contradictorie și confuză în care apar ilustrate sau „ambalate“ diavolul și lucrarea sa.
Când răul apare romanțat
În lumea scriitorilor și artiștilor din istoria modernă, de pildă, există reprezentări ale lui satan care nu-l mai înfățișează cu trăsăturile monstruoase de odinioară, ci mai degrabă cu un chip uman, ba chiar plăcut și seducător. În literatură, s-a revenit la teza potrivit căreia diavolul însuși năzuiește după mântuire. Se știe că Origen susținuse că diavolul se va împăca cu Dumnezeu la Judecata de apoi, o părere respinsă, însă, categoric de Biserică.
În lucrarea sa Faust, Goethe ni-l prezintă pe diavol, sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit „care vrea tot timpul răul, dar face totdeauna binele“; prin urmare, nu el este cel ce distruge creația lui Dumnezeu, ba dimpotrivă, el apare ca protector al ei, și anume prin faptul că îl „luminează“ pe Faust. În cadrul scenariului propus de autorul german, cu ajutorul Răului, omul are posibilitatea să obțină ceea ce justiția lui Dumnezeu nu-i poate garanta. De asemenea, în imnul său intitulat A Satana, italianul Giosuè Carducci îl prezintă pe satan triumfând ca „desăvârșitor al rațiunii“: „Descătușează-te, rațiune umană, luminează și strălucește încinsă de flăcări; materie, ridică-te; satan a biruit!“ Și tot la fel, în Florile răului, Ch. Baudelaire îi consacră lui satan o litanie lirică, preamărindu-l ca pe un Dumnezeu decăzut, care se îndură tocmai de cei răi și ticăloși. Revoltat contra divinității indiferente față de suferința umană, a nedreptății și vulgarității, poetul francez își pune speranța în evadarea în frumosul artei, implorând în cele din urmă Răul, moartea, neantul, în care se așteaptă să găsească cu totul „altceva“, altceva „nou“: „Otrava ta ne-o toarnă drept balsam și ne lasă/Să ne-nfundăm în hăul cel fără de ecou!/Și dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!/Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou!“.
Dorința aceasta crescândă a omului de nou, năzuința permanentă și fără nici un control după noutate îl împinge pe acesta chiar până la a crede că diavolul nici nu există. Dar nu pentru că el nu ar exista pur și simplu, ci pentru că diavolul însuși, în strategia sa vicleană tot mai subtilă și rafinată, îi sugerează că n-ar exista, putând astfel să-l amăgească cu o și mai mare ușurință. De aceea, marele scriitor elvețian Denis de Rougemont afirmă că „cea mai mare viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există diavol“. De altfel, sunt mulți semeni de-ai noștri care zic: „Nu există nici un diavol!“, îndemnați fiind chiar de diavol. Deci, diavolul merge până acolo, încât se neagă pe el însuși. Strategia e simplă: dacă nu crezi că există diavol, e foarte ușor să crezi că nu există nici Dumnezeu. Și așa cum spunea marele scriitor rus din secolul al XIX-lea, Dostoievski:Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis. Și tot astfel, dacă nu există diavol, totul e permis. Mergând pe același fir, dacă totul e permis, atunci înseamnă că nonvalorile pot fi socotite valori, că nu mai există nici un criteriu moral și nici o responsabilitate sau sancțiune morală, că putem, în fine, asimila răul binelui și invers. Tocmai de aceea se neagă diavolul pe sine însuși!
Doar cel care s-a lepădat de diavol îl caută pe Dumnezeu
Revenind la textul Evangheliei de astăzi, o ultimă întrebare asupra căreia merită să reflectăm puțin ar fi aceea: de ce, în urma vindecării demonizatului, s-a adunat atâta lume și L-a rugat pe Iisus să plece din hotarele lor? Înțelegem din textul Evangheliei că gherghesenii erau nemulțumiți, dar nu L-au agresat, nu au fost violenți, chiar dacă porcii se aruncaseră în mare, ci pur și simplu L-au rugat frumos să părăsească acele locuri.
Una dintre posibilele explicații care ar putea fi date acestei situații – pentru că mai există și altele – ar fi aceea că, prin minunile Sale, prin puterea pe care o exercita asupra lor, prin acțiunile Sale imprevizibile, Iisus îi scotea din ceea ce ei considerau normalitate, devenind incomod și nefiresc. Iar ei nu puteau suporta nefirescul, supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care depășea limitele vieții și obiceiurilor lor de fiecare zi. Dacă asemenea lucruri supranaturale, precum vindecarea demonizatului, s-ar fi petrecut în fiecare zi, atunci întreaga lor existență ar fi fost dată peste cap. Ei nu știau să trăiască decât așa cum o făceau dintotdeauna, în limitele firescului cotidian cu care fuseseră obișnuiți. Acum își pierduseră porcii cu prețul vindecării demonizatului, dar cine știe ce li se mai putea întâmpla!
De aceea, gherghesenii n-au ezitat nici o clipă și L-au rugat pe Mântuitorul să plece din ținutul lor. Iar Iisus, îndurerat, a ascultat această rugăminte tristă. Asistăm aici, de fapt, la formularea unei foarte triste rugăciuni, pentru că e vorba de o rugăciune de izgonire a lui Dumnezeu, o rugăciune atât de veche de izgonire a lui Dumnezeu din viața oamenilor. Avem aici un exemplu extrem de nefericit de acum 2.000 de ani, când Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră umbla pe pământ, printre oameni și pentru oameni, dar i se cerea tot de oameni, de oamenii acelui ținut, să dispară din viața lor. Ce să ne mai mirăm, dacă astăzi, după mai bine de două milenii, mulți dintre noi, din păcate mult prea mulți, prin viața și faptele noastre, continuăm să-L izgonim pe Dumnezeu din noi, din viața noastră, din familia noastră. Cu voie sau fără voie, Îl izgonim, ne rușinăm de El, dar nu ne dăm seama că în locul Lui intră diavolul, intră întreaga Legiune a Răului. Intră păcatul, violența, intră Răul sub toate formele sale atât de perverse.
Tristețea profundă trăită de Mântuitorul nostru înainte de a urca în corabie pentru a ajunge în Galileea este alinată doar de cel vindecat, care se ruga de Iisus să-l lase lângă El. Încă o dată, Evanghelia citită astăzi ne dovedește că și contrastele fac parte din propria noastră existență: intră diavolii, ies diavolii; intră-n porci, se aruncă în adânc; pleacă oameni, vin oameni. În schimb, cel vindecat se roagă liniștit de Iisus. Odată vindecat, nu-l mai poate părăsi pe Iisus. Simte nevoia să rămână lângă El.
Aici avem, de altfel, și cheia în care trebuie lecturată Evanghelia: doar omul care s-a lepădat de diavol și de toată lucrarea lui, doar acela Îl caută pe Dumnezeu și dorește să rămână cu El și în El, așa cum admirabil se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „Și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine și viața mea este ascunsă cu Hristos în Duhul Sfânt în mine însumi“ (Galateni 2, 20).
Tocmai pentru faptul că cel vindecat Îl primise pe Hristos în casa sufletului său și el era de acum, la rândul său, în Hristos, Mântuitorul îi adresează lui și, prin el, nouă tuturor îndemnul: „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!“(sursa: Ziarul Lumina)