Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor (I)

“În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.” (Luca 8, 26-39)
Aflat mereu printre oameni, iudei și păgâni deopotrivă, Evanghelia ni-L prezintă pe Mântuitorul Hristos pe când era în partea de răsărit a Mării Galileii, într-un ținut muntos, pustiu și sălbatic, cunoscut sub numele de Decapole. Aici, în vremea Sa, așezările omenești erau rare. Sunt pomenite doar câteva localități, precum Gamala, Gherasa, Gadara și Gherghesa.
În acest ținut a avut loc vindecarea minunată a unuia dintre numeroșii oameni posedați de demoni sau „demonizați“, despre care vorbește pericopa evanghelică de astăzi. Stăpânit fiind de duhuri rele și având accese de nebunie, nimeni nu putea să vină în sprijinul acestui om aproape distrus, să-i aline chinurile, să-l vindece și, totodată, să scape locuitorii acelui ținut de prezența sa groaznică și insuportabilă.
Istoria unei vindecări
Trecând prin acele locuri pentru a propovădui Evanghelia, Mântuitorul S-a întâlnit față în față cu acest personaj sinistru, complet dezumanizat, și în marea Sa iubire de oameni a poruncit demonilor să părăsească sufletul său chinuit și să intre într-o turmă de porci, care apoi s-au aruncat în mare și s-au înecat. Desigur, ca și în cazul altor minuni săvârșite de Mântuitorul, vestea vindecării celui demonizat, ca și pierderea turmei de porci, s-a răspândit imediat în tot ținutul. De aceea, mulțime mare de oameni din cetățile și satele apropiate a început să se îndrepte spre locul vindecării. Și totuși, în mod cu totul ciudat, în loc să-I mulțumească pentru că-l vindecase pe demonizat și-i scăpase de coșmarul prezenței lui sinistre și înfiorătoare, mulțimea adunată nu rămâne doar nepăsătoare, ci își exprimă vizibil nemulțumirea și ingratitudinea față de cele întâmplate. O ingratitudine greu explicabilă doar prin pierderea materială suferită în urma înecării porcilor împinși de demoni spre marea apropiată. Rugat să părăsească ținutul lor, mâhnit în sufletul Său, dar și obișnuit cu nerecunoștința omenească în general, Mântuitorul urcă în corabie și se pregătește să treacă pe celălalt mal al Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), în Galileea.
Cu totul alta este atitudinea celui vindecat. Chiar în momentul în care Mântuitorul se pregătea să părăsească ținutul Gherghesenilor, cel vindecat, „îmbrăcat și întreg la minte“, de această dată, se apropie de Iisus cu iubire și profundă recunoștință, cerându-I îngăduință să-L însoțească. Dar Mântuitorul – care altădată chemase cu înflăcărare mulțimile, spunându-le „Veniți după Mine!“ -, de această dată a procedat altfel. L-a mandatat pe cel pe care tocmai îl vindecase să rămână acolo, în mijlocul celor pe care odinioară îi terorizase zi de zi prin prezența sa demonică monstruoasă, propovăduindu-le de această dată tot ceea ce este frumos și bineplăcut lui Dumnezeu: „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu“ (8, 39).
Aflați în om, demonii îl torturează
Deși pare simplă și ușor de reținut la prima vedere, așa cum se observă în rezumatul de mai sus, pericopa evanghelică de astăzi ne oferă spre reflecție o multitudine de teme care țin cu precădere de însuși misterul existenței umane pe acest pământ, de sensul și finalitatea ei. Fiecare cuvânt, fiecare expresie sau nuanță din dialogul Mântuitorului cu cel demonizat, mai precis cu demonul/demonii care vorbesc în numele celui pe care-l posedă, ne descoperă cât de necunoscute și profunde pot fi uneori tainele propriei noastre existențe.
De pildă, la întrebarea aparent simplă pe care i-o adresează Mântuitorul, și anume: „Care-ți este numele?“, demonizatul răspunde într-o manieră cu totul neobișnuită, voit confuză, dar plină de sens: „Legiune“, textul biblic adăugând: „Căci demoni mulți intraseră în el“ (Luca 8, 30; cf. Marcu 5, 9). O legiune a armatei romane din acea vreme cuprindea nu mai puțin de 6.000 de pedestrași, plus trupele auxiliare. Într-adevăr, o întrebare obișnuită, dar cu un substrat profund, ținând seama de faptul că cel apelat de Mântuitorul era complet depersonalizat, dar nu până la anihilarea totală și definitivă a propriei sale identități, în pofida faptului că răul îl copleșea până în cele mai tainice resorturi ale ființei sale. Punându-i această întrebare, Mântuitorul dorea nu numai ca ucenicii Săi să-și dea seama cât de îngrozitor era răul de care era stăpânit acel om, ci și pentru a-l aduce pe demonizat la conștiința propriei sale personalități. Singura lui șansă pentru a fi vindecat era ca el să realizeze că nu este nicidecum identic cu forțele oarbe ale răului care-i dictau comportamentul propriu.
Pe de altă parte, numele acesta metaforic pe care și-l atribuie sau pe care i-l atribuie demonii prezenți în el sugerează clar dimensiunile sau amploarea posesiei demonice de care suferea cel aflat în fața Mântuitorului. Acesta nu mai era un demonizat oarecare, ci unul complet dezumanizat, în care umbra propriului eu abia dacă mai era vizibilă, fiind complet distorsionată. Chinurile demonice la care era supus erau îngrozitoare și îi mutilaseră atât profilul sufletesc, cât și pe cel fizic. Sfinții Evangheliști ne spun că, atunci când intra în criză și îl apucau furiile, cătușele și lanțurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar și atunci când nu era cuprins de furii, nu se putea trece prin preajma lui, fiindcă era foarte agresiv și arunca cu pietre. Boala demonică se exprima în cazul său printr-un comportament sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27). Aflați în oameni, demonii îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Fiind imprevizibili și agresivi, de cele mai multe ori, cei demonizați erau alungați de familie. Așa se explică faptul că demonizatul din Evanghelia de astăzi locuia în morminte părăsite, asemenea leproșilor. Cum putea trăi cineva în morminte? Ei bine, în vremea aceea, ca și astăzi, în unele părți din Orient, mormintele nu mai erau și nu mai sunt săpate în adâncime, ci în dealuri sau în stânci, cum ai săpa o peșteră, așa încât se intră în ele așa cum ai intra într-o cameră, la nivelul pământului. Prin urmare, cel stăpânit de diavol din Evanghelia de astăzi coborâse nu doar sufletește și metaforic, ci și realmente fizic sub pământ, în întunericul pământului și în afara luminii spirituale și fizice.
Demonizarea, o boală care nu se observă la microscop
Fenomenul demonizării sau posesiei demonice a fost și rămâne un fapt real, este o certitudine, dincolo de multiplele interpretări făcute pe seama lui. Cu toate acestea, mulți dintre cei care abordează fenomenul în sine se mulțumesc să îl perceapă mai degrabă ca pe un mister. Aceasta, datorită faptului că lămurirea problemei în sine nu poate fi realizată experimental sau cu ajutorul simțurilor, nici cu ajutorul microscopului, așa cum se întâmplă în cazul microbilor sau al virușilor.Demonizarea este cu totul altceva decât o boală fizică, ea este un fenomen de natură spirituală, e adevărat, cu puternice repercusiuni inclusiv în viața trupească, dar care nu poate fi diagnosticat decât spiritual. Cel aflat în stare de posesie demonică este bolnav din punct de vedere spiritual, el nu se mai poate controla, nu mai este conștient de ceea ce face, indiferent dacă înainte de intrarea în această stare de boală spirituală a fost o mare personalitate, dovedind o mare inteligență sau pregătire intelectuală. În urma demonizării sau îmbolnăvirii sufletului, respectivul a cunoscut pur și simplu o stare accentuată de animalizare. Oricine vizitează o casă de alienați mintal se poate convinge de acest lucru.
În acest sens, psihiatria vine cu o precizare foarte importantă: bolile mintale au un caracter strict individual. Prin urmare, din moment ce creierul este același la toți oamenii, înseamnă că manifestările în bolile mintale ar trebui să fie la fel, așa cum se întâmplă în cazul bolilor organice. Or, lucrurile nu stau deloc așa, de aici trăgând concluzia că la originea acestor anomalii se află un factor de natură spirituală. Aceeași constatare e valabilă și în cazul demonizaților, care nu acționează determinați de agenți fizici, patogeni, ci sub imperiul unei forțe imponderabile, respectiv a diavolului.(Sursa: Ziarul Lumina)