Cândva, pe-un drum de țară,
Cei vii și morți deodată
– Zece leproși – rugară
Pe Domnul, să îi vadă
Și să le-arate mila
(Că-i cruntă suferința
Ce le-o provoacă boala),
Cu toată cuviința.
Ei, de la depărtare
Înălțau rugăciunea,
Plini de îngrijorare,
Să nu-i alunge lumea.
Stăpânul, Domnul nostru,
Trimisu-i-a la preoți;
Fără să-ntrebe rostul,
Ei s-au grăbit spre ei.
Fiind în ascultare,
Cu-ncrederea mijindă,
Primit-au vindecare
De lepră, -ntr-o clipită.
Nouă au mers ’nainte,
Fără să-I mulțumească
Cu omenești cuvinte
Pentru mila cerească
Lui Rabi, Celui Care,
Vindecătorul bolii,
Datu-le-a alinare
Din groapa disperării.
Iar unul, numai unul,
S-a-ntors să mulțumească
Cu lacrimi, la Stăpânul
Venit să mântuiască.
„- Curățatu-s-au zece,
Deci unde-s ceilalți nouă?
Doar tu, samarinene,
Te-ai lecuit?”…Acolo,
Atunci, în vremea ceea,
Zece s-au dus acasă:
Nouă cu leac de lepră,
Iar unul – și cu VIAȚĂ.
(Prof. Religie Mirela Șova, sursa: www.lacasuriliterare.ro)
