„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și, iată, toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Și, intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa.” (Matei 8, 28-34; 9, 1)
Iubirea față de oameni
Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii ne spune în puține cuvinte modul în care Mântuitorul Iisus Hristos își arată iubirea Sa milostivă față de oamenii care sunt chinuiți de demoni.
În Evanghelia de duminică se arată că omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni și de el însuși. Locuirea în morminte era simbolul faptului că acești oameni îndrăciți se aflau într-un fel de moarte spirituală. Au căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, s-au însingurat și s-au înstrăinat. Însingurarea și înstrăinarea exprimă o existență chinuită, o existență diminuată, o existență la limita vieții umane. Omul posedat de demoni nu mai este o persoană liberă. Facultățile sale mintale și simțirile sale sufletești sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul propriu-zis. Omul posedat este înstrăinat de el însuși. Nu mai este el subiectul acțiunilor sale, nu mai este el însuși subiectul gândirii sale, al vorbirii sale și al mișcării trupului său. Sufletul și trupul său sunt folosite de către duhurile necurate ca instrumente de a face lucruri rele.
Oameni stăpâniți de păcate
Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiți de demoni nu sunt numai cei posedați de aceștia asemenea demonizaților din Evanghelie, ci și oamenii stăpâniți de păcate și patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu și de semeni. Adică oamenii care ascultă mai mult de „sfatul diavolului” și de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate și mai ales în indiferență față de suferința celor din jurul lor și față de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătății. Deci, omul se apropie de existența demonică sau diavolească prin lipsa de iubire față de oameni și, asemenea celor doi demonizați din Evanghelia de duminică, devin înfricoșători pentru semeni prin răutatea pe care o manifestă în relațiile lor cu aceștia.”Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăția lui Dumnezeu și trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).
