Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei

Pericopa evanghelică de la Matei 8, 28-34; 9, 1 ne arată faptul că obișnuința cu „absența“ lui Dumnezeu și obișnuința cu răul îi pot face pe oameni să-l prefere mai degrabă pe satana decât pe Dumnezeu. Fragmentul menționat ne vorbește despre succesul de care predica și faptele Mântuitorului Hristos s-au bucurat în Capernaum. Evanghelistul Matei ne relatează că Mântuitorul a hotărât ca, din Capernaum să treacă pe lac în partea de răsărit a Marii Galileii. Ajuns acolo, în ținutul Gadarenilor, Mântuitorul este întâmpinat de doi oameni posedați de diavol. Aceștia locuiau în morminte și erau atât de cumpliți, încât nimeni nu putea trece pe drumul acela. Posedarea de diavol este ultimul stadiu al suferinței înainte de moarte și de iad sau stadiul cel mai de jos la care poate ajunge o ființă umană în care nu mai este prezent Dumnezeu. Biserica mărturisește că încă din viața aceasta oamenii pot să pregătească, atât fericirea și bucuria împărăției lui Dumnezeu, cât și nefericirea și suferința iadului. Împărăția lui Dumnezeu este locul unde domnește Dumnezeu cu tot ceea ce înseamnă prezența Sa; iadul este locul unde stăpânește satana, cu tot ceea ce presupune prezența satanei.
Chipurile demonizaților din ținutul Gadarenilor ne arată foarte clar ce înseamnă stăpânirea de diavol: violența, groaza, suferința. Cum Mântuitorul a venit să ne scape de chinurile iadului prin jertfa Sa, prin minunile săvârșite, i-a adus la normalitate pe toți cei a căror suferință anunța chinurile iadului. Cei doi demonizați reprezentau o categorie prin care diavolul își trimitea semnele prezenței sale într-o lume care Îl scosese pe Dumnezeu din interiorul ei.
Diavolii știu că vor fi supuși judecății, dar cei care se găseau în cei doi posedați considerau venirea lui Hristos prematură. Considerau că li se făcea o nedreptate că erau sancționați cu alungarea din oameni înainte de timpul pe care și-l calculaseră probabil ei înșiși. Diavolii Îl roagă pe Iisus ca, dacă îi va alunga din cei doi oameni, să le permită să intre în turma de porci care păștea pe malul lacului.
La evrei, porcul era considerat animal necurat. Prin urmare, duhurile necurate tind spre ceea ce este necurat. Duhurile rele caută trupuri potrivite răutății lor. Porcii însă, posedați de duhurile rele, s-au aruncat în lac și s-au înecat. Permițând demonilor să intre în porci, Mântuitorul a sancționat ipocrizia israeliților care, cu toate că socoteau porcii drept animale necurate, îi creșteau pentru a-i vinde vecinilor lor neevrei. Cu alte cuvinte, ceea ce era necurat pentru ei, putea fi bun pentru alții. Era una dintre formele în care se manifesta disprețul gadarenilor față de concetățenii lor neevrei. Acest mod de a scoate bani nu-i absolvea pe gadareni de încălcarea Legii. Erau niște ipocriți. Or, lui Dumnezeu nu-I este indiferent modul în care câștigăm banii și felul prin care ne înavuțim.
Misterul din cetate
Evanghelistul ne relatează că păzitorii porcilor au alergat în cetate și au anunțat cele petrecute. Locuitorii acesteia au venit la Mântuitorul, Căruia nu I-au imputat paguba făcută, nu l-au amenințat, dar nici nu s-au bucurat că doi dintre concitadinii lor nu mai sufereau și nici nu mai constituiau o primejdie pentru cei care treceau prin acel ținut, ci l-au rugat pur și simplu să plece din ținutul lor.
A rămas pentru toți exegeții o mare enigmă de ce locuitorii Gadarei nu I-au permis Mântuitorului să intre în cetatea lor. Explicațiile pot fi diverse. Considerăm că cea mai aproape de adevăr este aceea că locuitorii Gadarei nu puteau suporta trăirea în proximitatea supranaturalului. Nu erau pregătiți să trăiască la alt nivel, un nivel superior din punct de vedere al demnității umane. Au preferat probabil să cultive necurății (altele decât creșterea animalelor considerate de ei necurate); au preferat să trăiască în comoditatea lor anonimă și ipocrită, decât să-și orienteze viața în funcție de normalitatea pe care o reprezenta Hristos. Nu puteau trăi decât în limitele așa-zisului „firesc“ pe care-l știau ei. Ceva deosebit, ceva mai mult, ceva superior îi incomoda. Sau poate că le era teama că, intrând în cetate, Mântuitorul ar fi fost martorul unor forme de posedare de rău mult mai hidoase decât cele care se constataseră la cei doi îndrăciți. Poate că acolo îndrăcirea avea forme mult mai subtile, mai rafinate, forme pe care Iisus – inoportunul vizitator – n-ar fi trebuit să le cunoască. Și dacă recunoaștem că cei doi îndrăciți reprezentau exponențial cetățenii Gadarei, refuzul acestora de a-L primi pe Hristos în cetate era el însuși o manifestare a celui rău în ei.
Pentru acel moment, nu intra în obiectivul Mântuitorului exorcizarea întregii cetăți. Se pare că singurul său obiectiv fusese vindecarea celor doi îndrăciți. De aceea, luând corabia, s-a întors în Caperanum.
Prietenia cu Hristos, garanția sănătății sufletești
A fi în și a-L avea pe Dumnezeu este un fenomen cultural, dar cu finalitate într-un demers liturgic. Pentru acest motiv, în seara zilei când a avut loc Cina cea de taină, Mântuitorul a dat poruncă ucenicilor: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea“ (Lc.22, 19). Nu sunt puțini cei care neglijează astăzi tocmai acest aspect al lucrurilor: faptul că, dacă nu-L vom percepe liturgic pe Hristos, adică într-o stare de închinare și de adorare, ne-a scăpat esențialul din ceea ce căutăm. A-L recepta pe Dumnezeu cu toată ființa ta, mai ales cu sensibilitatea religioasă, îți va da forță ca lui Ilie, acea forță care, chiar în situații neprielnice, îți va oferi resursele să-ți afirmi identitatea, tocmai pentru că Îl ai în tine pe Dumnezeu, că în tine domnește Dumnezeu. Vei confirma că nu te stăpânește, nu te domină nici duhurile rele, nici propriul tău spirit infestat de necurățirile în care te-ai fi complăcut. Din păcate, există mulți oameni care, fie că Îl evită pe Hristos, precum gadarenii altădată, fie că Îl alungă pur și simplu, precum locuitorii Nazaretului.
În ceea ce ne privește, noi știm că El ne caută și ni se oferă în credință și în învățătura Bisericii, în lucrările ei sacre și, mai ales, în Sfânta Liturghie. Aici, în Sfânta Liturghie, când preotul iese cu sfântul potir și ne îndeamnă să ne apropiem de el „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste“, este bine să știm că este momentul în care Hristos ni se oferă și este de dorit să profităm din plin de această ofertă. Să ne pregătim să-L primim cu aceeași dragoste și fidelitate cu care el ni se oferă și să nu-l ținem departe, precum gadarenii din Evanghelia acestei duminici.
(pr. prof. univ. dr. Vasile RĂDUCĂ)