Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.” (Matei 9, 27-35)
Nu căuta laudă de la oameni și nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau și-L denigrau
Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos săvârșea binele din iubire milostivă pentru oameni. De aceea, nu căuta laudă de la oameni și nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau și-L denigrau. Astfel, Hristos Domnul ne învață să săvârșim binele, chiar dacă unii ne invidiază și ne critică. Întrucât Sfântul Vasile cel Mare a descris cu multă înțelepciune patima invidiei ca fiind o boală care distruge sufletul invidiosului și denigrează pe nedrept pe oamenii virtuoși, considerăm folositoare publicarea omiliei sale despre invidie (1), ca predică tematică la Duminica a VII-a după Rusalii.
Să ne păzim deci, fraților, de patima invidiei
„Bun este Dumnezeu și dătător de bunătăți celor vrednici; rău este diavolul și făcător a tot felul de răutăți. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot așa invidia urmează diavolului.
Să ne păzim deci, fraților, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtași faptelor celui potrivnic și să fim osândiți odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeași osândă ca și diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?
Nu se naște în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puțin pe cei din jur, dar pricinuiește în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot așa și invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la nașterea lor, pântecele care le-a zămislit (2), tot așa și invidia obișnuiește să sfâșie sufletele celor care au odrăslit-o.
Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăsește nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult țarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viață? Nu-l părăsește veselia? Ei bine, toate acestea întrețin boala și măresc durerea invidiosului. Așa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părțile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl rănește pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depășește pe mulți prin talentele sale? Este cineva cinstit și admirat pentru înțelepciunea și darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască și să împărtășească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri și răni care-l lovesc drept în inimă. Și grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să și-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreț, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e rușine să-și mărturisească tot chinul sufletului și să spună: „Sunt un invidios și un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!” Așa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ține boala în adâncul sufletului și boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele și-l topește.
Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind
Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deși sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Așteaptă o singură ușurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiați. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face și mai grea nenorocirea. Pe copil îl laudă după ce a murit și-l slăvește cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deștept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuința un limbaj atât de elogios. De vede însă că și alții îl acoperă cu laude, se schimbă iarăși și pizmuiește pe cel mort. Invidiosul admiră bogăția altuia după ce-a pierdut-o; laudă și preaslăvește frumusețea, vigoarea și sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Și, pe scurt, invidiosul este dușman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.
Invidia
Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieții, ruina firii, vrăjmașă a darurilor dumnezeiești, împotrivire față de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutății, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe față luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; și, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.
Și Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învățat și invidia, și uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care și Pavel le-a alăturat prin cuvintele: „Sunt plini de invidie, de ucidere” (3). Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său și s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)
Note:
1 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, PSB 1, serie nouă, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 188-197. Au fost omise doar unele pasaje explicative.
2 După Herodot Istorii 3, 109, viperele și șerpii înaripați din Arabia se înmulțesc într-un fel aparte. Femela devorează masculul la împerechere, însă va sfârși ea însăși pradă progeniturilor care își răzbună tatăl, devorând la naștere pântecele mamei. Evident, Herodot oferă o istorie fabuloasă, plecând de la realitatea că majoritatea speciilor de vipere sunt vivipare (nasc pui vii). (n. A.M.)
3 Romani 1, 29.
(Sursa: Ziarul Lumina)