Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Gândurile noastre se îndreaptă acum spre Țara Sfântă, unde Hristos tămăduia bolile și-i îndemna pe toți să aibă credință în Dumnezeu. Pe cei doi orbi care L-au rugat să-i vindece, Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Când ei au răspuns: „Da, Doamne!”, Mântuitorul S-a atins de ochii lor, zicând: „Fie vouă după credința voastră!” și imediat ochii acestora s-au deschis (Mt. 9, 27-30).
Acest Iisus, Care Se numea pe Sine „Lumina lumii” (In. 8, 12) și dădea lumină orbilor, stă acum pe Tronul slavei și oferă cele de folos tuturor celor care se apropie de El cu credință.
Când un creștin crede cu tărie în puterea și bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva și nici povară pe care el să n-o poată purta.
Iubiți credincioși,
Un profesor de educație de la Universitatea din Chicago nu demult a scris o carte intitulată „Cum să trăiești o sută de ani fericit”. În această carte, autorul, care este și medic, a făcut precizarea că aproape cincizeci de procente din oamenii bolnavi sunt bolnavi, de fapt, pentru că sunt îngrijorați și nefericiți. Aceasta este adevărat.
Noi trăim vremuri tulburi. Frica, nesiguranța, nervozitatea, îngrijorările sunt tovarășii noștri obișnuiți. Strămoșii noștri își arătau greutatea vieții în mâinile lor bătătorite. Noi o arătăm în frunțile noastre încrețite.
Prosperitatea, mașinile confortabile, depozitele bancare și mobila costisitoare pe care o folosim nu pot să ne dea calm și seninătate. Și dacă noi întotdeauna suntem tensionați, apăsați și înspăimântați, atunci trupul nostru suferă, creierul nostru obosește, circulația sângelui este afectată și devenim bolnavi.
Este îndeobște cunoscut că există o relație profundă între dispoziția minții și a sufletului și sănătate. Iată o afirmație a unui om de știință american: „Nu este o exagerare să spui că cele mai multe din problemele stărilor acute de boală își au originea lor primară nu în trupul, ci în mintea pacientului”.
Diferența dintre sănătate și boală, chiar dintre viață și moarte, uneori stă în întrebarea dacă o ființă omenească are sau nu credință puternică, știind ce înseamnă să fii „puternic întărit, prin Duhul Sfânt, în omul dinăuntru” (cf. Efes. 3, 16).
Sfânta Scriptură arată măreția puterii unui adevărat credincios. Psalmistul spune: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor, ci în Legea Domnului e voia lui și la Legea Lui va cugeta ziua și noaptea. El va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea” (Ps. 1, 1-3).
Înțeleptul Solomon spune: „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele” (Pilde 17, 22). Nu e de mirare atunci că Iisus Hristos, înainte de a vindeca pe bolnavii care veneau sau erau aduși la El, căuta mai întâi să le trezească forțele ascunse ale sufletelor, să aprindă scânteia credinței.
Iar când oamenii erau vindecați, Mântuitorul atribuia minunea acelei puteri tainice a sufletului, spunând: „Credința ta te-a mântuit (însănătoșit)”. Creștinii adevărați au făcut întotdeauna credința lor un temei pentru tărie și mângâiere.
Când tronul suveranității a fost așezat de Dumnezeu în inimile lor prin Hristos, au apărut în viețile lor noi izvoare de sănătate și pace.
Diferența dintre succesul spiritual și înfrângere nu constă atât de mult în câte furtuni înfruntăm, ci mai degrabă cum le înfruntăm.
Am citit într-o revistă că, într-o perioadă de declin drastic în economia națională, într-un oraș au trăit doi oameni de afaceri. Amândoi erau foarte bogați, amândoi și-au pierdut averile. Unul dintre ei s-a încuiat în apartamentul său, a luat o armă și și-a pus capăt vieții sale. Celălalt a mers la biserică și s-a rugat. El a cerut lui Dumnezeu să-i dea tărie să înfrunte realitatea și înțelepciune să întâmpine zilele nesigure ce-i stau înainte. După câțiva ani, el iarăși s-a bucurat de succes și a fost de folos multora.
Ce diferență! Sub aceeași încercare, un om și-a luat viața, celălalt a găsit secretul vieții prin credință. Câți dintre creștinii de astăzi înțeleg și folosesc această putere făcătoare de minuni?
În aceste vremuri, aproape tuturor ne este frică. Adesea credem că cea mai mare frică a noastră este frica de moarte. Nu sunt sigur! De fapt, mulți sunt copleșiți de frica de a trăi. Se tem să pornească în viață și se întreabă: „Voi reuși, oare?”.
Adolescenta însărcinată se întreabă: „Cum să le spun părinților?”. Cei stăpâniți de droguri se întreabă: „Unde o să mă ducă acest viciu?”. Conducătorii de stat și oamenii de afaceri, prinși în capcana propriilor greșeli sau înșelătorii, se întreabă: „Cum am să rabd rușinea?”.
Și din păcate, acești oameni cuprinși de frică încearcă să sfârșească cu toate, deoarece nu cred că pot da față cu viitorul. Nu aceasta este soluția, ci Hristos este soluția! El ne spune fiecăruia: „Nu te teme!”. El ne iubește și a dovedit-o, murind pe cruce pentru noi, plătind pedeapsa păcatelor noastre. El și-a demonstrat puterea, înviind din morți (Apoc. 1, 17- 18).
Trebuie însă să ne încredem în Hristos și să venim la El cu toate îngrijorările noastre. Dacă ne încredem cu adevărat în El, ne va ajuta să învingem toate temerile vieții și va preface întristarea noastră întru bucurie. „Credința dă stabilitate și sens vieții lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun și bogat. Când trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimile pe obraz” (Ernest Bernea).
Credința este un har dumnezeiesc, prin care credincioșii primesc ca adevărate toate făgăduințele și adevărurile descoperite de Dumnezeu; este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).
Credința este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alții în măsură mai mică sau deloc. Dar cine o are și-o întărește mereu, prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, și devine un om nebiruit.
Acesta este curajul moral, rod al credinței în Dumnezeu și al încrederii în puterile spirituale ale omului. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit pe cel binecredincios, dar el rămâne ca o stâncă tare.
Odată L-au rugat Apostolii pe Iisus zicând: „Sporește-ne credința!”. Mântuitorul le-a răspuns: „De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui dud: dezrădăcinează-te și te sădește în mare și v-ar asculta” (Lc. 17, 5-6).
Hristos Domnul a făcut mereu apel la credință, la acea putere sufletească, care există în fiecare om, adormită sau slăbănogită uneori, căutând s-o învieze, pentru că fără credință omul este un mort viu.
Să ne gândim la acel argintar din Alexandria Egiptului care, prin puterea credinței, a făcut a se mișca muntele din locul său. Mulți barbari, văzând minunea, „au crezut în Sfânta Treime și s-au botezat”.
Credința, prin puterea ei formidabilă, ajută și regenerează. Pe temelia credinței ortodoxe „așa cum a fost ea dată sfinților o singură dată” (Iuda 1, 3), fiecare creștin clădește cetatea mântuirii sufletești.
Credința nu este o părere sau o presupunere, ci o convingere, o certitudine, ce ne hrănește sufletul și ne impulsionează spre făptuirea binelui, adevărului, dreptății și dragostei de Dumnezeu și de semeni.
Adevărata credință se întrupează în fapte, căci „credința fără fapte este moartă” (Ic. 2, 26). Credința și faptele bune luminează sufletul omenesc, întăresc puterea de judecată și de pază a minții, îndepărtând astfel păcatul din viața omului.
Prin credință, omul își arată deosebirea și superioritatea sa față de celelalte viețuitoare. Credința îl arată pe om că nu este numai fiul pământului, ci și fiul cerului. De aceea, mulți oameni însuflețiți de credință au creat opere mărețe în toate domeniile.
Datorită credinței în Dumnezeu, au fost zidite mii de biserici și mânăstiri, în care credincioșii au găsit alinare, mângâiere și îndemn de a avea o credință lucrătoare prin iubire.
Iubiții mei,
Credința dă echilibru și tărie sufletului, în lupta dintre bine și rău, alungă ispitele păcătoase, ne este călăuză pe căile uneori atât de spinoase ale vieții. Ea este marea taină a vieții, care ne dă sporite puteri ca să fim mereu biruitori, după cum spune poetul: „Nu ești învins cât timp credința/Nu ți-ai schimbat și nu ți-ai stins,/Credința iarăși te ridică,/Poți fi căzut, dar nu învins”.
În planul vieții zilnice, datorită credinței, nenumărate suflete au fost salvate de la pieire. Credința dă omului reazem în cele mai diferite și în cele mai grele împrejurări ale vieții. Ea stabilește o legătură puternică între Dumnezeu și om. Ea alungă de la om deznădejdea și îl asigură că nu rămâne niciodată singur pe lume. Ea îi repetă la nesfârșit adevărul cântării sfinte: „Cu noi este Dumnezeu!”.
De aceea, se cuvine să ne împodobim cu virtutea credinței, care ne asigură cununa mântuirii, precum afirmă Sfântul Apostol Petru: „Răsplata credinței voastre e mântuirea sufletelor” (I Pt. 1, 9). Iar Mântuitorul ne promite această răsplată, când ne spune: „Fie vouă după credința voastră!” (Mt. 9, 29). (ÎPS Irineu Pop-Bistrițeanul, Sursa: Doxologia.ro)