Vindecare prin conlucrarea credință-medic

Timp de aproape 2.000 de ani, medicina a fost strâns legată de religie. Se poate spune chiar că la origine medicina a fost sacerdotală, servită de oameni ai Bisericii, care erau în același timp și doctori. Rolul divinității în menținerea și dobândirea stării de sănătate, în asigurarea unei calități a vieții, așadar redefinirea actului medical ca un act sacru, este cuprins, în opinia prof. dr. Nicolae Constantinescu, membru al Academiei de Științe Medicale din România, în afirmația lui Albert Einstein: „Știința fără religie este oarbă, iar religia fără știință este schiloadă”.
Stimate domnule profesor, cum explicați intervenția divină în actul de vindecare?
Apostolul și Evanghelistul Luca, care a fost medic, declara: „Și puterea Domnului se arăta în tămăduiri” (Luca 5, 17), iar la primul simpozion „Medicii și Biserica”, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania a spus o frază memorabilă: „Noi credem în minuni, dar așa cum credem în ungerea cu untdelemn sfințit, credem și în medicamente”. Miracolul dumnezeiesc nu este prezent doar în vindecările minunate, ci se vădește în orice act de vindecare, constatat prin evoluția spontană a bolii sau prin efortul conjugat al corpului medical. Fără îndoială, credința bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoși și apoi încrederea lui în medic reprezintă primii pași decisivi spre vindecare.
Unicitatea ființei umane, faptul că nu există doi indivizi identici, lucru dovedit genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental și patologic, face ca și căile de menținere a sănătății trupești și sufletești să fie specifice fiecărui om.
Când urmărești intimitatea proceselor, care se declanșează fără știrea, controlul și voința noastră într-un organism atacat de agenți patogeni fizici, chimici sau biologici, rămâi uimit de precizia, rapiditatea, conlucrarea prin care celulele, țesuturile, organele se refac. În noi există o forță dată de Dumnezeu Creatorul, care devine lucrătoare în lupta ce se dă pentru autorefacere, pentru autovindecare. Această forță capătă dimensiuni neobișnuite atunci când omul bolnav, la care capacitățile de autovindecare au fost depășite de virulența factorului patogen, îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, îl invocă pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sunt bine cunoscute performanțele biologice incredibile pe care le-au dovedit creștinii în ultimii 2.000 de ani în lupta cu durerea și în preajma morții, după ce fuseseră agresați de forțe anticreștine, atee sau păgâne.
În decembrie 1989 ați stat în Spitalul Colțea șapte zile și șapte nopți pentru a-i opera pe răniți. Ați fost martorul unor miracole. Ne puteți oferi câteva exemple?
Tatăl meu, chirurg militar, mi-a povestit că un sergent a fost lovit de un fragment de mină, retezându-i o parte din peretele abdominal, astfel că intestinele au ajuns la vedere. Și-a scos casca de metal din cap, a îndesat intestinele în abdomen, ținându-le cu casca, și a zis: „Doamne, ajută-mă să-mi văd copiii”. Era iarnă. A mers pe jos o bună bucată de drum până la spitalul de campanie, unde a fost operat și a scăpat cu viață. Eu am trăit alte două experiențe de aceeași natură la Revoluție. În seara de 21 decembrie 1989, un student a fost împușcat în abdomen. A realizat că glonțul a trecut prin el și i-a venit să leșine, dar a spus: „Doamne ajută-mă să ajung la Spitalul Colțea”. A mers pe jos 450 m, până în fața spitalului, unde a leșinat. Glonțul îi rupsese splina și rinichiul stâng, perforase colonul transvers și stomacul, străbătuse lobul stâng al ficatului și ieșise printre coastele inferioare drepte. În abdomen era o cantitate apreciabilă de sânge. A fost operat și trăiește și astăzi. În noaptea de 22 decembrie 1989, o fată este împușcată în abdomen și devine treptat inconștientă. Fratele ei împreună cu un prieten o iau în brațe și o aduc la Spitalul Colțea, rugându-se: „Doamne, ține-o în viață până la spital”. Anestezistul constată starea de moarte clinică a fetei, fără puls și tensiune. La intervenție, constatăm un hematom voluminos din cauza unei perforații de venă cavă inferioară, apoi 8 perforații de anse jejunale, ruptură de pancreas, glonț restant în ficat în apropierea venei cave inferioare, pe care nu am reușit să-l extrag. La sfârșitul operației, anestezistul mi-a spus să nu mai caut să extrag glonțul din ficat fiindcă epuizase toată rezerva de sânge compatibil și exista riscul unor noi pierderi de sânge la manevra pe care voiam să o execut. Fata are și acum glonțul în ea, tolerat de organism, perfect izolat de un manșon fibros. A născut între timp un băiat, care acum are 19 ani și este un student merituos.
Care este primul pas în vindecare?
Încrederea în Dumnezeu și solicitarea ajutorului divin apar ca fiind primul pas spre vindecare, fiindcă pun în mișcare resorturi nebănuite și în mare parte neștiute. Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, privat pe nedrept de un Premiu Nobel, a fost ferm în a declara că energia biologică din om este de esență divină. El spune textual: „Ideea de Dumnezeu este o idee fundamentală, fără de care știința cade în absurd”. El a arătat clar că, în știință, consecvența justificată pentru cauzalitate ne duce la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde purcedem, încotro ne îndreptăm – iar răspunsurile aparțin eminamente religiei. Însuși marele Einstein conchidea spre sfârșitul vieții: „Nu am întâlnit niciodată în știința mea ceva care să se opună religiei. Adevărata știință este smerită; ea știe că fiecare nouă explicație nu face altceva decât să mute mai departe zidul necunoașterii, să îndepărteze dificultatea, dar nu să o suprime”.
Din păcate, mulți oameni îl acceptă pe Dumnezeu doar în cazul minunilor și nu în viața de fiecare zi. Pe bună dreptate, Evdochimov atrage atenția că „pătrunzând secretele naturii, omul nu probează deloc că Dumnezeu nu există, dar el încetează pur și simplu de a-L mai considera necesar”.
În actul vindecării, poate fi separat sufletul de trup?
Trăirea conform cu preceptele Sfintei Scripturi reprezintă calea prin care omul poate dobândi un echilibru, care să implice întreaga sa structură, începând cu componenta biologică și terminând cu cea duhovnicească. Fiindcă niciodată sufletul nu suferă fără trup, nici trupul fără suflet, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferință. De bolile trupului se ocupă în principal medicul, în timp ce bolile sufletului pot beneficia de intervenția preotului, dar numai după actul spovedaniei, în care patima este mărturisită de cel care a săvârșit-o și iertată prin puterea harului cu care este învestit preotul. Astfel, în actul de vindecare al creștinului regăsim atât lucrarea medicului, cât și cea a preotului, între care nu poate exista competiție, ci numai cooperare.
Viața în rugăciune nu reprezintă decât metoda ortodoxă de vindecare, adică o educație cu efect terapeutic, o rânduială ce vindecă mântuind sufletul, neavând ca efect imediat și neapărat însănătoșirea trupească. Rugăciunea contribuie la menținerea stării de sănătate și nu trebuie abandonată după ce bolnavul s-a vindecat, adică legătura cu Dumnezeu trebuie păstrată toată viața.
Toată pledoaria mea pentru a justifica rolul și locul credinței în actul de vindecare se poate regăsi în afirmația lui Albert Einstein: „Știința fără religie este oarbă, iar religia fără știință este schiloadă”. Oricum, omul își poate redobândi starea de sănătate prin credința fermă că Domnul îl va ajuta direct sau prin intervenția medicului.
În concluzie, baza credinței ortodoxe este convingerea că Dumnezeu lucrează prin noi, că în permanență trebuie să protejăm energia divină existentă în fiecare dintre noi. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu – după cum afirmă Sfântul Atanasie cel Mare.
(Dr. Aurelia Luchian, Sursa: Ziarul Lumina)