Dacă în zilele noastre apartenența la Biserică ține de normalitatea cotidiană, în urmă cu secole, a fi creștin era un act de mare curaj. Libertate, statut social, bunuri materiale, prieteni, toate puteau fi pierdute într-o clipă de acei curajoși care, în timpul persecuțiilor, mărturiseau credința în Hristos. Și cu atât mai tragică era durerea creștinilor când nu sufereau din pricina prigonitorilor păgâni, ci din cauza uneltirilor unor facțiuni eretice ajunse temporar la frâiele puterii. Fragmentul care urmează ilustrează situația dramatică a Bisericilor din Răsărit, care, în primele secole ale mileniului I, au plătit cu mare preț integritatea credinței. Ajunși în pragul disperării, creștinii din Răsărit cer, prin vocea Sfântului Vasile cel Mare, un sprijin și o alinare de la Bisericile Occidentului. Fără a pretinde neapărat soluții, răsăritenii simțeau nevoia să-și spună păsul oricui era dornic să-i asculte, avertizând totodată pe ceilalți creștini de pericolul dezbinării în Biserică.
Milă și ajutor
Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit să numească întreaga Biserică Trupul Său și ne-a făcut pe fiecare în parte mădulare unul altuia, ne-a îngăduit tuturor – fiecare din locul unde se găsește – să stăm între noi în legături de dragoste. De aceea, cu toată depărtarea spațială, noi suntem, sub acest raport, apropiați unul de altul, încât nu poate zice, de pildă, capul către picioare că „eu n-am nevoie de voi“. Cred, așadar, că nici voi nu veți căuta să vă descotorosiți de noi, ci, mai degrabă, veți căuta să participați cât mai mult la supărările cu care am fost loviți pentru păcatele noastre, așa cum și noi ne bucurăm de pacea cu care v-a învrednicit Dumnezeu pe voi.
Am mai implorat de multe ori dragostea voastră pentru milă și pentru ajutor. Se vede că măsura pedepsei noastre nu s-a umplut, încât nu v-a fost îngăduit să ne săriți în ajutor. În chip deosebit vrem ca tulburările de la noi să binevoiți a le aduce și la cunoștința împăratului care cârmuiește peste ținuturile voastre, iar dacă așa ceva va fi greu de realizat, atunci cel puțin să vină de la voi câțiva frați să ne cerceteze și să mângâie pe cei îndurerați și în felul acesta să vadă cu ochii lor strâmtorările din Răsărit, pe care nu le-ar putea aprecia deplin numai după auzite, pentru că nici o descriere nu le-ar putea reda exact.
Păstorii sunt persecutați pentru ca să se împrăștie turma
S-a abătut peste noi o grea prigoană, iubiți frați, poate cea mai grea din câte au fost. Păstorii sunt persecutați pentru ca să se împrăștie turma. Lucrul cel mai dureros e că cei urmăriți acceptă mai curând martirajul, dar poporul nu cunoaște pe acești luptători ca pe niște mucenici, pentru că și cei ce-i persecută s-au ascuns sub numele de creștini. Singura vină care se pedepsește fără cruțare azi este respectarea credincioasă a tradițiilor Sfinților Părinți. Din pricina aceasta, cei temători de Dumnezeu sunt alungați din țară și exilați prin pustiuri. În fața judecătorilor de azi nu mai sunt respectate nici căruntețile, nici practicarea religiei, nici trăirea după poruncile Evangheliei, chiar dacă ea s-a urmat cu credincioșie din copilărie până la vârsta bătrâneților.
În viața de toate zilele nici un răufăcător nu-i condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestați pentru simple denunțuri și pedepsiți fără să se fi adus nici o mărturie despre vina lor. Există și din aceia care n-au cunoscut nici pe acuzatori, nici n-au fost duși la vreun tribunal, ba nici măcar nu li s-a făcut vreun denunț formal și care au fost luați cu forța în miez de noapte, alungați peste graniță și lăsați în prada sorții și a morții prin suferințele pustiei.
Urmările acestor stări de lucruri sunt cunoscute de toți, chiar dacă nu vorbim de ele: surghiunirea preoților, alungarea diaconilor și nimicirea clerului întreg. Căci, ori te închini la idoli, ori dacă nu, ești dat usturimii biciului, cum zice proorocul: „E numai un oftat în popor, numai un plâns neîncetat, acasă și pe ulițe, toți își plâng unul altuia nenorocirile. Nimeni nu poate avea inimă atât de împietrită, după ce și-a pierdut tatăl, să poată duce fericit viața de orfan: vaiete în oraș, vaiete la țară, plâns pe străzi, plâns în pustie, numai bocete și jale auzi peste tot“ (Amos 8, 10). Au dispărut de tot bucuria și buna dispoziție, s-au cernit serbările noastre în doliu. Au fost închise locașurile de rugăciuni, la altare abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creștinii, nu mai există dascăli în fruntea lor, nu se mai țin școli ziditoare de suflet, nici serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlnești acele fericite tresăltări sufletești prilejuite de participarea la slujbele bisericești și de împărtășirea din darurile duhovnicești ale Tainelor, care înalță atât de mult sufletele credincioșilor. Am putea și noi zice cu proorocul: „Azi nu mai avem nici împărat, nici prooroc, nici îndrumător, nici jertfă sau tămâie, pe care să le putem jertfi înaintea lui Dumnezeu, și nu mai aflăm nici milă înaintea Lui“ (Daniel 3, 38-39).
(sursa: www.ziarullumina.ro, Ionuț BURSUC, Texte selectate din Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, EIBMBOR, București, 1988)