Dacă am fi fost o țară ceva mai decentă, despre Irinel Columbeanu și întreținuta sa Monica Gabor nu s-ar fi vorbit decât la capitolul de ciudățenii al presei. O ciudățenie aproape de patologic, în care un bărbat ofilit bine își achiziționează, spre consum propriu, o tânără minoră, cu o inteligență extrem de discretă. Astea sunt faptele crude. Având o avere de care tovarășul Columbeanu, tatăl lui Irinel, nu este străin, arătarea mondenă pur și simplu a ridicat o marfă la un concurs de frumusețe. Cine e tatăl lui Irinel? Da, ar trebui să știți. Este, cum am spus, tovarășul Columbeanu, care a lucrat la Guvernul României de prin epoca Gheorghiu Dej, până în zilele noastre. El întocmea, din punct de vedere tehnic, deciziile, indiferent că se numeau HCM (pe vechi, Hotărâri ale Consiliului de Miniștri) ori H.G sau Ordonanță de Urgență. Din această poziție, tovarășul Columbeanu a avut suficiente date încât să-l ajute pe Irinel în afaceri bănoase și fără risc. Așa a ajuns playboyul încărunțit în rele să cucerească demoazele, să se afișeze în mașini scumpe, la reuniuni papagalicești, la sărbători de impostori.
Dacă asta ar ține de viața privată a lui Columbeanu, desigur, n-aș fi scris nici un rând referitor la acest love-story greu de crezut. Ar fi fost de competența organelor statului să constate și să pedepsească drept corupere de minore fapta lui Irinel, pentru că Monica a împlinit 18 ani la el în ogradă. Dar toată tărășenia se desfășoară în piața publică, sub ochii televiziunilor, în gura presei. Și, mai ales, în spațiul de atenție al naivității juvenile. Irinel Columbeanu poate să-și cumpere câte prostituate vrea el, e treaba lui și a pilulelor energizante. Dar să întreții un vis fals, asta e vinovăție clară. O vinovăție la care e părtașă, în bună măsură, presa. Mii de tinere visează să aibă destinul Monicăi Gabor. Adică să vină un broscoi, să le răpească și, apoi, să le demonstreze că nu e broscoi pentru că are o viață de prinț. Mii de tinere din România visează să apară în Playboy pentru a fi observate de un bogătan. Nici nu-și pun problema că a te dezbrăca în pielea goală este, totuși, ceva neobișnuit, dacă acțiunea are loc în fața aparatelor de fotografiat, în prima instanță, și, apoi, în fața unor ochi de bărbați pofticioși, cu care, totuși, sărmanele fete nu au nici o legătură. Din aceste mii de tinere, câteva sute chiar fac coadă la preselecție la revistele pentru bărbați. Iar câteva zeci reușesc. Își încep cariera în pielea goală, își asigură viitorul în pozițiile în care o împinge fotograful de ședință: „hai, mai cu suflet, așa, fii mai convingătoare, dă-ți ochii peste cap, desfă-ți picioarele!” La apariția fotografiilor se va găsi un gras cu bani, un bătrân libidinos sau un impresar care să le ajute să se îmbrace mai scump, numai ca să se dezbrace mai scump.
Sigur, cu cinism ați putea spune că, adaptând la acest aspect o zicală, unde nu-i cap, muncesc picioarele. Așa o fi, desigur, e democrație și fiecare face ce vrea cu capul său, cu trupul său, cu visele sale. S-ar putea să fiu de modă veche și să cred că nu e normal să se întâmple asta, chiar dacă, se știe, visul în pielea goală e cea mai veche năzuință din lume.
