Jgheaburi, izolatul schit din munții Vâlcei, rămâne un singuratic loc de rugăciune pentru monahii care au ales calea cea strâmtă și jugul lui Hristos, asumându-și în mod liber acest aspru fel de viețuire, într-o lume aflată în continuă mișcare, schimbare și căutare.
Departe de așezările locuite, situat într-un spațiu unde se ajunge greu chiar și în anotimpurile bune, acoperit de nămeți în timpul iernii și de furtuni cumplite uneori, Schitul Jgheaburi, conform unei vechi predanii, îl așază drept întâi întemeietor pe Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. Ferit de ochii celor mulți, schitul n-a avut în istorie prea mulți admiratori. Unul dintre acești puțini pelerini, prieten al munților și al sihaștrilor, vâlcean de obârșie și iscusit condeier, mitropolitul Bartolomeu Anania scria în „Cerurile Oltului”: „Eu cred însă că locul de la Jgheaburi nu era pustiu când a trecut pe aici Nicodim; acesta va fi găsit un sihastru, următor al cine știe cărei tradiții pustnicești de lângă izvorul cu apă sulfuroasă. Astfel, nu-mi explic de ce schitul – poate singurul de acest fel – nu are nici o înlesnire gospodărească. Ai văzut că abia răsare din fundul unei văi adânci și strâmte, mărginită de râpi înalte și repezi, împădurite și alunecoase. Nu e loc nici măcar pentru o grădină; legumele – împreună cu florile și casele – cresc spânzurate pe terase potrivite cu sapa. În urmă cu mulți ani, episcopul de Râmnic, Iosif Gafton, s-a interesat mai îndeaproape de starea materială a schitului și a întrebat-o pe stareță: „Dar voi din ce trăiți acolo?” „Avem trei pogoane de cer, Preasfințite”, a răspuns zâmbind maica Atanasia Petrean.
Ceea ce e foarte frumos! Tot călugărițele îmi povesteau că într-o bună zi au văzut cum toată pădurea de peste râu curgea la vale, în picioare, cu rădăcini cu tot… Ca în finalul lui Macbeth! Da, dar s-a oprit la timp… Iată pentru ce cred eu că așezarea de aici, întru începutul ei cel mai îndepărtat, nu a fost făcută pentru obște, fie ea cât de mică, ci pentru un singur om. E un foarte vechi loc de sihăstrie.”
Schitul m-a fascinat și pe mine, „câștigându-mi” admirația pentru totdeauna. În anul 1985, într-o vacanță de vară din timpul cursurilor seminariale, am ajuns într-o seară, pe cărările munților, la Jgheaburi. Veneam peste munți de la Iezer, Pahomie și Pătrunsa. De bună seamă, acestea sunt printre cele mai frumoase toposuri din lume. Greutatea drumului a fost pe deplin răsplătită cu priveliști minunate, aer puternic ozonat și albăstrimea de cer. Pe de altă parte, când am poposit la Jgheaburi, parcă ajunsesem acasă. Un loc primitor, cu susur de pârâu, flori neasemuit de frumoase și căsuțe înălțate cu multă bună-cuviință.
Stareța schitului, monahia Atanasia Petrean, ne-a primit cu toată căldura, ne-a ospătat și odihnit, vorbindu-ne în cuvinte calde despre locul și greutățile viețuirii pe acele meleaguri. Izvorul cu apă sulfuroasă are și el o istorie interesantă, cu multe vindecări care se datorează în primul rând lucrării tămăduitoare a harului lui Dumnezeu și a sfinților Săi în Biserică. De aceea la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, creștinii din satele învecinate vin să asculte slujbele și duc la casele lor apa sfințită și vindecătoare.
Sunt sigur că părintele Grigore Andron, astăzi vrednic și statornic preot în ținutul Neamțului, își amintește de întâlnirea noastră, ca tineri seminariști, cu frumusețile Schitului Jgheaburi.
După mult așteptata hodină, am participat și la slujba de dimineață, ascultând-o psalmodiind pe maica Atanasia, neîntrecută cântăreață. Ne-am despărțit atunci și nu ne-am mai întâlnit niciodată față către față. N-am putut uita însă în acești 25 de ani imaginea unui loc liniștit și liniștitor, izolat de lume, dar foarte aproape de Dumnezeu. La fel a rămas în amintiri chipul hieratic al stareței Atanasia. Când am început mai abitir să înțeleg cât de greu este să mergi pe drumul vieții călugărești, m-am gândit adeseori la Jgheaburi și la maica Atanasia, care reveneau periodic în evocările mele. Cei apropiați știu acest lucru.
(Arhim. Timotei AIOANEI , Ziarul Lumina, urmează și partea a doua)
