Am arătat în materialul precedent prima parte a vieții monahiei Atanasia Petrean, până la închinovierea „de canon” în Schitul Jgheaburi, petrecută în anul 1954. În acel an, împreună cu alte patru monahii, toate ardelence, au vrut să se întoarcă în Transilvania. Episcopul Clujului s-a bucurat de hotărârea lor, dar a cerut binecuvântarea episcopului Iosif Gafton al Râmnicului, care nici n-a vrut să audă de un asemenea demers și „de canon”, cum mărturisea maica, le-a transferat pe toate la Schitul Jgheaburi, fost schit de călugări, atunci părăsit și ruinat, cu o bisericuță în care sătenii depozitau toamna merele și o casă cu doar trei camere neterminate, fără curent electric și fără drum de acces.
Stareța
Maica Atanasia a fost numită stareță. A întreținut schitul mai ales din banii de pe covoarele oltenești, pe care le țesea cu mâinile ei, trudind ziua întreagă.
Istorisea maicilor mai tinere cum a ajuns la patriarhul Justinian Marina pentru a-i cere un ajutor material pentru lucrările grabnice de restaurare. Cineva a sfătuit-o să nu meargă în audiență la biroul patriarhului, deoarece nu va fi lăsată să intre, ci să încerce să ajungă, după ora prânzului, în grădina reședinței unde patriarhul își făcea plimbarea zilnică. Așa a făcut și a primit ajutorul de care avea nevoie, iar după un an patriarhul Justinian a vizitat schitul, dorind să vadă personal ce a realizat maica cu banii Patriarhiei. Se pare că a fost mulțumit de stadiul lucrărilor înfăptuite și de priveliștea care semăna cu o „gură de Rai”.
După Decretul 410/1959, maica Atanasia a rămas singură în schit ca paznic. Aceasta era formula de compromis găsită în vâltoarea vremurilor. Mai târziu a venit la Jgheaburi maica Tatiana Bordoș (basarabeancă) pe care, în situații grele, maica Atanasia o ascundea, de frică, atunci când venea cineva în schit.
S-au nevoit în condiții vitrege amândouă, până în 1970, când s-a alăturat acestei „obști” și maica Heruvima Bresan, călugăriță de la Văleni, Argeș.
În anul 1993, maica Atanasia s-a retras de bunăvoie din ascultarea de stareță. Între realizările gospodărești ale maicii amintim terminarea casei începute de călugări în 1934, construirea unei noi case cu trapeză și bucătărie și a altei case, cu două camere, pentru preotul slujitor, introducerea în 1990, cu mari eforturi, a iluminatului electric, precum și zidirea anexelor gospodărești.
În ultimii ani ai vieții, maica nu a mai părăsit niciodată schitul și era nelipsită de la slujbele bisericii. Miezonoptica și Utrenia le citea în chilie până către ora trei dimineața (după miezul nopții). După participarea la Sfânta Liturghie începea munca la covoare și se oprea din lucru doar la ora trei după-amiază, când mânca (lua masa doar o dată pe zi, la ora trei, afară de sâmbăta, duminica și sărbători). A ținut această rânduială până în ultima zi a vieții. Cu câteva ore înainte de a pleca la Domnul a participat la Sfânta Liturghie, a luat anafură și a dorit să vină pe picioarele ei până aproape de casă. Din pat, fără putere, cerea să fie ajutată să se ridice ca să-și citească rugăciunile și să se apuce iar de lucru, dar când a înțeles în sfârșit ce se întâmplă cu ea a spus ca pentru sine: „De aceea i se urează omului să trăiască mulți ani, ca să nu mai fie bun de nimic!”.
La ora 2:20, miercuri, 9 mai 2012, după ce i-a fost aprinsă lumânarea, maica și-a dat duhul.
Și încă un amănunt: între cărțile de rugăciune din care citea, avea pus semn la rugăciunea de ieșire a sufletului. Nu știm dacă lectura mereu această rugăciune sau doar atunci, înainte de moarte, a citit-o. Obștea a fost înduioșată de acest fapt și de pregătirea permanentă și atentă de care suntem datori fiecare în parte.
Maica era foarte milostivă. Se spune că, încă de tânără, nu avea nici o socoteală la bani. În ultima vreme lua și din lucrurile maicilor, dacă erau lăsate la întâmplare, apoi le oferea celor care-i ieșeau în cale. Uneori se crea supărare din acest motiv, dar își cerea iertare și de la ultima soră, spunând că acel obiect e al nimănui, dacă a fost lăsat la întâmplare.
O rară bunătate a inimii
Odată, când hoții au răvășit chiliile și au luat puținul ce l-au găsit, în timp ce maicile erau la slujbă, maica Atanasia a scris o declarație afirmând că hoții au adus înapoi lucrurile furate (ceea ce nu era adevărat), doar pentru că i-a fost milă de milițianul care ancheta acest caz și nu-l mai putea rezolva. Era vorba de o rară bunătate a inimii.
Anii au trecut parcă prea repede. Doream să aflu de Jgheaburi de la cei care-mi puteau oferi cea mai mică informație. Monahiile de la Mănăstirea Stavropoleos mi-au spus de câteva ori că au fost la Jgheaburi, ori maicile de acolo au trecut prin obștea aflată în centrul Capitalei. Am întrebat cum se simte maica Atanasia, pustnica de la Jgheaburi. Eram bucuros să știu că se roagă acolo, în liniște, deși anii vieții ei erau îndelungați, suferințele se adunaseră și, cum era firesc, se apropia ziua trecerii dincolo.
Într-o zi, o altă veste venea de la Stavropoleos, de această dată tristă pe de-o parte, dar plină de nădejde și bucurie privită din unghiul credinței nestrămutate în Înviere. Monahia Atanasia, pustnica de la Jgheaburi, se strămutase la veșnicele locașuri. M-am dus în locul iubit al sihăstriei ei îndelungate, la înmormântarea unei cuvioase. Ce frumos mor sfinții! Deși nu mai auzea, venea zilnic la Sfânta Liturghie, cum s-a întâmplat și-n ziua când a cercetat-o îngerul morții. La puțin timp după Liturghie, a plecat să asculte o altă Liturghie, fără egal în frumusețe, și fără de sfârșit…
Atanasia Petrean a fost o călugăriță pătrunsă de fiorul unei înalte trăiri. A avut suflet bun, glas de privighetoare, răbdare și nevoințe sfinte. O icoană a monahismului din vremurile noastre. De la ea au rămas zidiri, cuvinte frumoase, fapte de milostenie, amintiri. De aceea, la slujba pogribaniei a venit mai mult popor decât într-o zi de hram.
Aceasta a fost, în câteva cuvinte, istorisirea vieții unei călugărițe isihaste, care s-a nevoit în sihăstria Jgheaburilor aproape 60 de ani, din cei 92 pe care i-a dăruit Dumnezeu.
A scris și versuri în formă populară:
Noi, măicuțele din Jgheab, la biserica cu-n brad,
Și cu-n izvoraș frumos, Îl lăudăm pe Hristos
Schitul este înconjurat, cu păduri mândre de fag
Și prin pădure mai vezi, căprioare și mistreți.
Iară toamna mai târziu, vine și moșul Martin
Încearcă să intre-n casă, câinii latră și nu-l lasă.
Drumu-i greu să ajungi la schit, dar noi mult l-am îndrăgit,
Pentru biserica noastră, cu pictura ei frumoasă.
Și c-un brad frumos înalt, la toți care-l văd li-i drag.
Iar liniștea ce domnește, pe drumeți îi odihnește.
Azi e zi de sărbătoare, pentru noi e o zi mare
Când oameni cu suflet mare au venit din depărtare.
Vrând din priceperea lor, la acest frumos izvor
Să-și depună munca lor, pentru maici, pentru popor.
Slavă dăm lui Dumnezeu, pentru ajutorul Său.
Cine-n lume a pomenit, pe un râu așa de mic
Să răsară o lumină, din motor și din turbină.
Astăzi am văzut lumină, prin oameni de omenie.
Strălucesc becuri în schit, cum nu s-a mai pomenit.
Eroi au fost și mai sunt, pe acest străbun pământ.
Din pământ ne iese pâinea, din apă vine lumina.
Păsările cântă-n cor, apa ne curge-n izvor.
Iară schitul luminos, cu becuri cum n-a mai fost.
Noi de bucurie mare, vă aducem o urare
La mulți ani! Să ne trăiți, sănătoși cu toți să fiți.
Pace fie-n casa voastră și în scumpă țara noastră.
Pe la noi să mai veniți, căci cu drag veți fi primiți.
Noi om face rugăciune, pentru pacea-n-treaga lume.
(Arhim. Timotei AIOANEI , sursa: Ziarul Lumina)
