Vieru și Vicoveanca

Vineri, la Iași, s-a celebrat ziua nașterii lui Grigore Vieru, repetându-se ceremonialul din anii trecuți, devenit tradițional: fanfara militară a intonat imnurile de stat ale Republicii Moldova și României, după care, oficialitățile au depus coroane de flori. Apoi, mulți ieșeni, alături de oaspeți de la Chișinău și Cernăuți, au depus jerbe și buchete la bustul poetului. La Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Copou, a urmat un Simpozion dedicat memoriei poetului. Cu acest prilej, Editura „Princeps” a lansat audio-book-ul intitulat „Grigore Vieru – Taina care mă apără” – o neașteptată și autentică surpriză: recital Sofia Vicoveanca. De astă dată, prețuita slujitoare a folclorului bucovinean nu mai dă glas cântului strămoșesc, ci recită 35 dintre cele mai cunoscute și iubite poeme ale lui Grigore – un gest de aleasă intelectualitate, n-aș spune chiar tipic pentru diversa și colorata lume a muzicii populare. Reprezentativ, însă, pentru prețuirea acordată textului de un om al cântului ce înțelege că pot exista fericite împrejurări în care poezia singură vibrează polifonic și, iată, „cântă” doar prin simpla încărcătură de sentiment și sens. (O paranteză: m-am aflat la Chișinău, înainte de 1989, când primul concert al Sofiei peste Prut a zguduit pur și simplu orașul: obținerea unui bilet era considerată adevărată victorie și, în sală, am văzut spectatori lăcrimând…)
Poemele lui Grigore oferă actorului variate posibilități de a-și etala și specula virtuțile profesiei. Exact ceea ce nu-și propune Sofia, care oferă o lectură lină, parcă în familie, simțită, de bună cuviință și făr-de stridente efecte spectaculoase. E-o „citire” profundă, cu drag de poezie, de Grigore Vieru, de Basarabie și de românitate. Seriozitatea demersului o sugerează însăși selecția poemelor, fiindcă nu-i ușor să înmănunchezi buchetul reprezentativ dintr-o poiană întru totul înflorită. Nu lipsesc cele două poeme pe care mi-am luat îngăduința să le consider repere pentru poezia română a veacului XX: „Făptura mamei” („Ușoară, maică, ușoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ”…) și „În limba ta” („… iar când nu poți / Nici plânge și nici râde / când nu poți mângâia / Și nici cânta, / Cu-al tău pământ, / cu cerul tău în față, / tu taci atuncea / tot în limba ta”). Remarcabil gestul editorial ieșean (sprijinit de Ministerul de Externe), cu atât mai mult cu cât deschide o serie intitulată „Patrimoniul poetic național”.
La Simpozionul de la Casa de Cultură am primit și un exemplar din cartea „Grigore Vieru în amintirile contemporanilor”, tipărită de aceeași Editură „Princeps” (în sumar, și texte de-ale noastre publicate în paginile gazetei Monitorul de Suceava). Editorii consideră că a venit momentul să facă publice în spațiul românesc, alături de cuvintele de prețuire ale cititorilor și comentatorilor operei lui Vieru, și imprecațiile imunde cu care l-au gratulat ani în șir emulii lui Voronin & comp. De necrezut ce a avut de îndurat poetul care, șubred fiind și „blindat” cu stenturi, rezona cumplit, nu numai sufletește, ci și realmente fizic la loviturile mizerabile primite din plin săptămână de săptămână.
Vârf de lance a fost (și încă mai este, încercând să maculeze amintirea poetului) un oarecare Mihai Conțiu, cetățean… român de prin Bacău (!) aciuat la Chișinău și posesor de cetățenie a… republicii Transnistria. În ultimii ani, individul a scris zeci și zeci de articole împotriva „spionului român Vieru”, publicate de gazeta semioficială „Moldova Suverană”. Limbajul este greu reproductibil, încerc, totuși, câteva citări cerând scuzele cuvenite: „bă, rahatule, te mănânc cu fulgi cu tot!”, tu scrii „stupizenii” și „tâmpenii”, „cât de labagiu trebuie să fii ca să vomiți tâmpeniile astea”, scoase „din prepuțul gândirii”; „urina secolului se transformă în țurțuri la streșinele casei Bardului, iar un astfel de țurțur îi cade în cap…” ș.a.m.d. N-ar trebui să se uite că un tratament asemănător, chiar dacă nu atât de jegos terminologic, i l-au rezervat lui Grigore Vieru și nu puțini condeieri de pe Dâmbovița și Bahlui.
Nicolae Dabija explică: ”Pentru ce a fost iubit Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credință, bunătate, curățenie, verticalitate. Pentru ce a fost urât Grigore Vieru? Pentru talent, curaj, dârzenie, omenie, demnitate, credință, bunătate, curățenie, verticalitate. Exact aceleași calități, unii le considerau defecte. Și viceversa.”