”Viens, voir les comédiens / Voir les musiciens / Voir les magiciens…” (II)

În memoria inegalabilului Charles Aznavour
”Viens, voir les comédiens / Voir les musiciens / Voir les magiciens / Qui arrivent…”
Poate că unora dintre cititorii noștri (mai) tineri li se va părea excesivă și nostalgică dorința mea de a publica, iată, un al doilea articol prilejuit de moartea fizică a ultimului reprezentant al generației ”de aur” de șansontetiști francezi: Piaf, Becaud, Montand… Să nu mai amintesc de predecesorii acestei ”generații de aur” a cântecului francez, cum ar fi Maurice Chevalier (ce făcea furori… și lăsa să cadă, pe podea, consensual, furouri de doamne și domnițe prea încântate de prestația lui, din anii 1930-1940). Poate că tinerii noștri cititori nu vor pricepe plăcerea mea de a susține, de a explica – știu, poate fi didactic, poate fi plictisitor pentru cei ce se delectează, se hrănesc cu house, cu hard-rock! – că în spatele unui mare artist există nu doar o voce, un succes, un marketing deștept, ci și un mare caracter!
Unul din acești artiști totali – repet, mai ales în sens moral! – a fost Aznavour, declarat de americani cel mai mare artist de varieteu al secolului XX. Fugărită de genocidul turcesc (un subiect și azi, încă, sensibil) familia lui Charles a fugit întâi în Grecia, apoi în Franța, cu nădejdea că Hexagonul va fi doar o etapă intermediară în migrarea familiei spre visata Americă. S-a întâmplat să rămână în Franța. Și micul Charles – născut în 1924 – s-a gândit că și-ar putea ajuta familia – în care se cânta și se petrecea ”mai mult rusește decât armenește – cum va mărturisi cântărețul – adesea de seara până dimineața”, spălând vase și, eventual, cântând în cafenele. De fapt, ceea ce aș vrea să relev, mai ales tinerilor de azi, ar fi că toți marii artiști – mă refer, acum, la cei francezi, numiți mai devreme – dar și la a noastră Maria Tănase, au pornit-o ”de jos”, din nevoi și sărăcie… De aici un mare respect pentru muncă, perfecționare continuă, respect pentru prieteni și familie, grijă pentru o bună chivernisire a banilor.
Întrebat de un reporter dacă nu e risipitor atunci când cumpără haine și alte lucruri scumpe, artistul a replicat: ”spre deosebire de orice patron, inclusiv Statul, eu nu fur banii altora, ci îi cheltui pe cei câștigați de mine, cu multă sudoare. Dar să știți că un hoț care mi-ar sparge casa ar rămâne dezamăgit: nu am lucruri de mare valoare, decât obiecte din călătorii, amintiri de care-s legat sentimental. Valorile mele majore sunt prietenii și familia, în cadrul căreia mă comport ca un bunic și un tată obișnuit, nu ca o vedetă.” Oameni ajunși – precum Charles Aznavour – la o avere de peste 100 de milioane de euro…
El spune, în ultimul lui interviu, că și-a făcut testamentul încă de acum 30 de ani – deci avea atunci cam 60 de ani – și că a încercat să fie drept și corect cu urmașii moștenitori. Se compara, indirect, cu marele Johnny Hallyday! Acesta s-a cam păcălit, după moarte lui, acum niscai ani, în sensul că s-au luptat – încă se luptă acerb, fără milă! – pe moștenire marelui Johnny vreo trei neveste, cinci amante, mulți alți urmași etc…
Armeanul Aznavourian – cunoscut lumii drept Charles Aznavour (70 de ani de cântec, 1.200 de discuri diferite) – a fost mai deștept: a împărțit echitabil moștenirea lui (la milioanele cash se adaugă multe și bănoase drepturi de autor și difuzare etc.) către copii și nepoți. Dar, cel mai mult mi-a plăcut explicația – dată puțin înaintea morții lui, la 94 de ani! A zis, minunat, țărănește în sens profund, că și-a împărțit, destinat, lăsat moștenirea, proporțional, tuturor urmașilor… Bref, iată fraza care-l transformă pe inegalabilul artist într-un tată și bunic prudent, prevăzător: ”am scris în testamentul meu încă de acum 30 de ani cum să mi se împartă averea, moștenirea, între fiii și nepoții mei. Nu vreau ca ei să se tot certe – peste mormântul meu – pentru o lingură, o farfurie, o furculiță, așa cum a pățit prietenul meu Johnny Halliday… ai cărui succesori se judecă și azi. Le-am lăsat tuturor destul ca să trăiască fără griji, dar nu atât cât să înceteze a munci și lupta, căci viața e luptă continuă…” Inclusiv – adaug eu – cu Statul francez, care l-a impozitat – credea el – excesiv, motiv pentru care Aznavour este, de decenii, cetățean elvețian, având dreptul de a sta în Franța numai 6 luni pe an. (Recent l-a imitat și Depardieu, deveni ”rus”).
Regretul lui mărturisit este că nici un politician francez nu a încercat în acest lung timp să-l recheme în țară, să-i rezolve această nedreptate. Ca fiu de emigrant sărac, el a prețuit banul și a știut cum să-l acumuleze. De când ajunsese o vedetă mondială, nu a devenit risipitor, mai degrabă era chibzuit, econom, ca orice armean… A oferit sume mari asociațiilor de apărare a drepturilor omului în Armenia, țara bunicilor lui, și a contribuit cu sume imense la reconstrucția acestei țări, după un pustiitor cutremur ce a afectat-o. De aceea în mica republică postsovietică e considerat un erou național și acolo i s-a adus un omagiu special, cu prilejul vizitei pe care președintele francez a întreprins-o la Erevan, la mijlocul lui octombrie, la Summitul Francofoniei. Franța i-a adus pe 5 octombrie un omagiu național, la Palatul Invalizilor. Mai mult, o ultimă confesiune – televizată – a lui releva un fapt interesant: când avea concert în țări bogate, solicita onorarii mari, pe seama bogaților ce-l invitaseră să (le) cânte. Când concerta – în lunga lui carieră, de 70 de ani! – în țări mai sărace (cum fuseseră, să nu uităm!, cele comuniste), inclusiv România, cerea bani mai puțini și chiar făcea el însuși, acolo, anumite sponsorizări și donații.
Ultima întrebare din ultimul interviu acordat: ce anume v-a împins, v-a motivat în cariera de succes, neîntrerupt, de peste 70 de ani? Gloria? Banii? Răspunsul e exemplar: „nimic din toate acestea, ci condiția mea de fiu de emigrant, asta explică totul!”