VICOL

O oară de-ar fi fost Mihai Sultana Vicol ministru al armatei și Tiraspolul era definitiv ocupat de tancurile românești, Insula Șerpilor extrasă din Marea Neagră cu tot cu hidrocarburi și răsădită în Cișmigiu, Smirnov și Voronin închiși în cușcă la Grădina zoologică de la Băneasa. Vicol este un radical. Sătul de tergiversări și de baterea pasului pe loc în readucerea Basarabiei acasă, și-a preschimbat pixul în bazooka și trage în toate direcțiile cu muniție brizantă, n-are mamă, n-are tată – dar are un ideal: reîntregirea. Pentru sinceritatea-i deplină depun oricând mărturie.
Amândoi cu jale am trudit la Chișinău în anii 91-93, trimiși de gazete greu de suportat pentru rusofili încă de la titlu („România liberă”, „Românul”), amândoi am pătimit destule în vâlvătaia războiului de la Nistru. El, bătut temeinic în cap cu telefonul (!), subtilă aluzie la știrile trimise gazetei, eu, arestat la Tiraspol – episod despre care am mai scris și, oricum, nu-mi face plăcere să mi-l reamintesc.
Ne întâlneam, la Chișinău, în fața chioșcurilor de ziare, căutând gazete românești, tot mai greu de aflat. Parcă-l văd: purta un palton până-n pământ și avea un etern zâmbet resemnat, datorat desigur sentimentului de vinovăție ce-l încercam, ca români din România, față de înceata, dar continua năruire a iluziilor fluturate deasupra podurilor de flori.
Cartea „Basarabia, pământ de lacrimă românească” (Ed. „Opera magna”, 2010) adună articolele publicate ici-colo de Vicol după revenirea din Basarabia. Și-a păstrat relațiile cu gazetarii din Republica Moldova, urmărește atent presa de acolo, cutează incursiuni peste Prut, ceea ce-i permite să identifice și să arate cu degetul ochiurile sărite din țesătura relațiilor româno-basarabene și, mai ales, să-și susțină cât mai vehement teza devenită obsesie: Basarabia, acasă. Ultimul lucru ce-l preocupă pare a fi rafinamentul stilistic și eschivele diplomaticești: scrie direct, deschis, adeseori chiar brutal, punând interlocutorilor întrebări incomode, cu răspuns unic („Doriți reîntregirea României?” – îl întreabă pe moscovitul E. Grebenicov), investighează în dreapta și-n stânga pentru a rotunji cum se cuvine această a șasea carte a sa născută din epopeea despărțeniei românești. Un prim capitol este consacrat lui Grigore Vieru, după ce anul trecut a dedicat poetului un întreg volum („Grigore Vieru, pontiful limbii române”).
Constatând cu simplitate că „Astăzi, juriile de poezie nu mai pun în discuție talentul, au alte criterii. Spiritul de gașcă înlătură din concurs valoarea”, Vicol se întreabă pe bună dreptate de ce nu i s-a acordat niciodată lui Grigore premiul de poezie al Festivalului „M. Eminescu” de la Botoșani. Tot din aceeași pricină, am spune noi, pentru care președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, academicianul român Mihai Cimpoi n-a fost invitat la nici o ediție a Festivalului! „Trebuie din când în când să fulgere pentru a se vedea la față românii în desimea beznei” – sună un aforism din ultima carte a lui Vieru, „Taina care mă apară”. Moartea poetului a fulgerat conștiințele și s-au încercat gesturi reparatorii târzii; curând, ecourile tragediei de la Cahul se vor stinge, reintrându-se în strâmba normalitate. De, tot Grigore spunea: „La români, până și recunoștința este supărată”…
În ce privește politicalele, cartea lui Vicol le ia pieptiș, acordându-se ceva spațiu (nu cât s-ar cuveni) unui episod bizar și cețos, până acum rămas fără explicație oficială: președintele Băsescu a sprijinit alegerea lui Voronin (!!), cerându-i lui Iurie Roșca, marele trădător al mișcării de resurecție națională, să-l susțină la votarea în Parlament. Ceea ce s-a și întâmplat: Voronin a ajuns președinte… cu sprijinul României! Care, colac peste pupăză, a apelat la cine se cuvenea, moralmente, mai puțin. O explicație, desigur, s-ar putea să existe, dar nu ne-o oferă nimeni. Dacă a fost simplă gafă politică, atunci e prea de tot gogonată. Dacă-i vorba de o mișcare cu mobiluri ascunse, opinia publică ar merită barem o deslușire parțială, ceva în genul „nu se poate spune încă, se va desecretiza în 3010”. Ca să nu mai vorbim despre amestecul deschis în treburile altora – prea s-a jucat la față de cortină! – și de impardonabila eroare a țărăniștilor, care au propulsat gruparea lui Roșca în Internaționala Creștin-Democrată.
Cum se vede, toate ni le facem cu mâna noastră! Fără nici o legătură (aparentă) cu cele de mai sus, așez, în final, încă o cugetare a lui Grigore Vieru: „Patriotismul ne păstrează ca oameni, ne înalță ca sfinți și ne curăță de rugină numele imprimat în metalul veșniciei.”