Viața unui cântăreț bisericesc, celebru lăutar

Barbu Lăutaru nu este o poveste, ci o mare personalitate. A fost unul dintre cei mai importanți cântăreți populari români. Prin creația și felul lui de interpretare, a contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din întâlnirea dintre Orient și Occident. A îmbinat elementele de muzică populară românească cu elemente ale stranei, ale muzicii orientale, ale muzicii occidentale și ale romanței rusești.
Care este drumul de la un „personaj“ la o „personalitate“? Un posibil răspuns se leagă de copilăria noastră și de povestirile bunicilor. În acele relatări avem de-a face cu personaje, pentru că nu există certitudinea că ele ar fi existat în realitate. Însă, atunci când apar izvoare istorice, descoperiri ale științei și mărturii ale contemporanilor, personajul devine personalitate. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu vestitul Barbu Lăutaru.
Cel care l-a făcut personaj a fost scriitorul Vasile Alecsandri. Acesta a scris o poezie despre un om de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Poezia a fost, ulterior, pusă pe muzică, preluată și reorchestrată în diferite variante – din Moldova până în Țara Românească. Datorită acestui cântec, Barbu Lăutaru a devenit un personaj foarte cunoscut, ajungând până la noi, cei de astăzi: „Eu sunt Barbu Lăutarul,/ Starostele și cobzarul,/ Ce-am cântat pe la domnii/ Și la mândre cununii.// Of, of, of mi-aduc aminte/ Of, of, of că mai-nainte,/ Niciun chef nu se făcea/ Fără astă cobz-a mea.// Dar acu amar mi-e mie/ De când lumea-i pe nemție/ Nu mai am în lume glas/ Și pe uliți am rămas./ Nu mai am în lume glas/ Și pe uliți am rămas.// Dar să știți c-am fost odată/ Vocea lumii desfătată/ Și-nchinați câte un pahar/ Pentru-un Barbu lăutar. / Și-nchinați câte un pahar/ Pentru-un Barbu lăutar“.
Dacă nu ar fi existat câteva dovezi incontestabile ale trecerii lui prin lume, am putea afirma că Barbu Lăutaru este o poveste. O legendă fabricată de țiganii lăutari, spre legitimarea meseriei și a breslei lor, născute în robie.
Cântăreț bisericesc și apoi lăutar
Dar Barbu Lăutaru a fost o personalitate. S-a născut ca rob, sclav țigan, pe moșia boierului Drăgulici din mahalaua Frecăului Iașilor, în anul 1780. Era fiul Glafirei Stan și al violonistului Ioan „Scripcariul“ Stan. Dintr-o familie greu încercată, cu mulți frați, tânărul Vasile a căutat o viață mai bună. Și a găsit-o în Biserică. Acolo a învățat să cânte și altceva decât cântece de lume.
Până astăzi, noi îl știm doar ca fiind lăutar. Dar el s-a pregătit în una din numeroasele școli de muzică bisericească din capitala Moldovei. După absolvire, acesta a fost numit cântăreț bisericesc la Biserica „Sfântul Ioan Gură de Aur“ sau Zlataust, așa cum era cunoscută în epocă. Cu toate acestea, Vasile Stan rămânea rob al moșierului Drăgulici. Singura posibilitate de eliberare a lui era răscumpărarea bănească. Și cum îndeletnicirea sa nu îi putea oferi acest lucru, a căutat mijloacele financiare în „meșteșugul“ pe care l-a învățat de la tatăl său – lăutăria.
În anul 1804 a devenit staroste al primei bresle lăutărești din Principatul Moldovei și conducător al tuturor lăutarilor robi din acest stat. Din acel moment a colindat cu taraful său toată țara, astfel încât, în anul 1808, a strâns din cântat suma de bani prin care și-a dezrobit întreaga familie. Era țigan liber și celebru, nicio nuntă sau petrecere boierească cu ștaif neputându-se organiza fără să fie chemat și Barbu Lăutaru. Devenise un fel de vedetă a epocii sale. La Iași, dar și la București avea trecere la curtea domnească, mai ales pentru faptul că domnii fanarioți erau atrași de sunetele sale orientale.
În anul 1814, boierii Dumitru Plaghino și Costache Pantazoglu, trimiși de Scărlat Calimah-Vodă la Chișinău, au fost însoțiți de taraful lui Barbu Stan. Acolo, acesta a fost auzit de înalta societate rusească.
Franz Liszt și Barbu Lăutaru
Deși nu ne-am putea imagina ce pot avea în comun un mare compozitor clasic de filieră germană – Franz Liszt – și un lăutar din Țările Române – Barbu Lăutaru -, între cei doi a existat o mare prietenie și admirație. S-au întâlnit la Iași, în casele boierului Alecu Balș, într-un fel de prim teatru din capitala Moldovei. Călătorind spre Rusia, celebrul compozitor a poposit la Iași, unde boierii Balș și Beldiman au dat în cinstea lui o recepție, la care au fost invitate toate personalitățile ieșene. Firesc, nu putea lipsi Barbu Lăutaru și micul său taraf.
Compozitorul occidental a dorit să încânte publicul din Moldova cu una dintre vestitele sale alcătuiri, iar evenimentul a rămas notat în una din cronicile vremii: „Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspirației lui extraordinare și a încordării nervilor săi, improviză un marș unguresc al cărui cântec lung și melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor și greutăților înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Era în adevăr prea frumos. Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării.
Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul, zicându-i în franțuzește: E așa de frumoasă, stăpâne, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ți-o cânt și eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primește.
Lăutarul se întoarse către taraful său și, după ce puse scripca la gât, începu a cânta marșul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obișnuite. Barbu Lăutaru cânta cu amănunțime pe scripca sa toată improvizațiunea pianistului ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată și pe care poate o și uitase. Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuanțele și uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.
Când se sfârși cântecul, Liszt se sculă deodată și, mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu șampanie, i-l întinse, zicându-i: Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, și tu ești mai mare decât mine!“
Aceasta a fost o întâlnire a Orientului cu Occidentul. Faptul că Liszt a fost copleșit de urechea muzicală a lăutarului nu este ceva întâmplător. Căci Barbu Lăutaru nu era un neinstruit. Așa cum am aflat deja, avea în spate cursuri de muzică orientală și o activitate de cântăreț bisericesc, ceea ce îi dădea calitatea de a reproduce întocmai melosul auzit.
Mitropolitul Iosif Naniescu și ultimii ani ai lui Barbu Lăutaru
Barbu Lăutaru a devenit mai cunoscut la București decât la Iași. Aici și-a trăit a doua parte a vieții sale. Tot aici s-a împrietenit cu starețul Mănăstirii Sărindar din București, Iosif Naniescu. Într-una dintre scrisorile mitropolitului ni se dezvăluie o relație foarte caldă. Iosif Naniescu îi scrie lui Barbu următoarele: „Îți aduci aminte, cum în Duminica luminată, în prag de seară îmi cântai Nu mă pedepsi stăpâne? Nu am uitat acele frumoase vremi“.
Anii au trecut, starețul Iosif a fost numit mitropolit la Iași, iar Barbu a rămas la București. În ultimii ani, bătrân și bolnav, acesta se afla în mare mizerie. Vestea stării sale a ajuns până la Iași, la vechiul său prieten. De aceea, mitropolitul Iosif a trimis pe arhidiaconul său, părintele Varlaam, care l-a adus pe Barbu Lăutaru și l-a așezat, mai întâi, în casele de la Biserica „Sfântul Lazăr“. Aici i s-au asigurat toate cele necesare. Însă, o altă biserică îl chema. O biserică ce i-a mângâiat cândva tinerețea. De la biserica Sfântului Ioan Gură de Aur – Zlataust a plecat și tot aici s-a întors. Și aici a rămas pentru vecie, până la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.
Barbu Lăutaru nu este o poveste, ci o mare personalitate. A fost unul dintre cei mai importanți cântăreți populari români. Prin creația și felul lui de interpretare, a contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din întâlnirea dintre Orient și Occident. A îmbinat elementele de muzică populară românească cu elemente ale stranei, ale muzicii orientale, ale muzicii occidentale și ale romanței rusești. A vrăjit inimile tuturor acelora care l-au ascultat, vreme de o jumătate de veac. Și ne vrăjește, încă, până astăzi.
(Nicolae Pintilie, Ziarul Lumina)