Viața unui călugăr, subiect de roman

Spunea cineva odinioară că lectura „este o artă. Cine ajunge să o practice se vindecă de singurătate”. Toamna și iarna simțim, mai acut ca oricând, nostalgia timpului, a clipelor de odihnă petrecute alături de cei dragi aflați departe, când ne oferim răgazul de a ne „preda” pe de-a-ntregul cititului. Deoarece în fiecare an, pe 5 noiembrie, ne amintim de „Ceahlăul” literaturii române, Mihail Sadoveanu, anul acesta împlinindu-se 134 de ani de la nașterea lui, m-am gândit că ar fi potrivit să vă prezint un roman sadovenian, plămădit în tihna Vovideniei.
În urmă cu peste opt decenii, Sadoveanu devenise un oaspete obișnuit al smeritei așezări monastice de la Vovidenia. Poposea acolo spre a admira peisajul plin de farmec moldovenesc, dar și frumusețile spirituale ale obștii schitului, ce cu greu se lăsau descoperite, tăinuindu-se măiestrit sub mantia smereniei, îmbrăcate în discreția rasei cernite. Cercetând meticulos oamenii și meleagurile nemțene, Mihail Sadoveanu s-a oprit la chipul unui monah, cu care se aflase într-o relație de prietenie, se pare. Viața lui a șlefuit-o, a drămuit-o și a așternut-o pe hârtie, alcătuind astfel „o carte fascinantă” – după opinia criticului literar George Călinescu – deși nu foarte cunoscută, în comparație cu celebrele sale scrieri.
Ne referim la romanul Demonul tinereții, redactat în 1928, într-o excursie de câteva zile făcută la Neamț. Muzeul Sadoveanu, din spațiul monastic al Vovideniei, păstrează câteva pagini manuscris din acesta. Sunt de fapt, niște foi dintr-o agendă, scrise cu creionul. Pare de necrezut, dar Sadoveanu putea nota un roman chiar pe o agendă de buzunar. Din punctul de vedere al conținutului, Demonul tinereții nu constituie o excepție: că Sadoveanu s-a preocupat constant de mănăstiri și de viața călugărilor ne-o arată în chip deslușit opera sa. În vasta-i creație, cinul îngeresc ocupă un loc special: monahi simpli, stareți, egumeni, arhimandriți formează o întreagă lume. Schiturile și chinoviile retrase, marile lavre ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor neprețuite oaze de liniște, dar și izvoare nesecate de inspirație. Să amintim câteva exemple: în romanul Vremuri de bejenie, scriitorul realizează un portret cu totul memorabil starețului Ioan, călugăr cu viață sfântă. El nu este altcineva decât viitorul episcop Ioan, trecut în rândul sfinților de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe cu numele de Sfântul Ioan de la Râșca și Secu. Apoi, părintele Antonie de la Schitul Bourului, în cartea La noi, la Viișoara; monahul Ionaftan, în lucrarea Peste munte, un călugăr simplu, nevinovat, care nu cunoștea răutăți și nu știa să se prefacă; pustnicul Antonie, un bătrân plin de poezie, în Țara de dincolo de negură; ieromonahul Veniamin, în Poveștile de la bradul strâmb; alt ieromonah Veniamin, în scrierea Lacrimile ieromonahului Veniamin; părintele Anagnost, din Cântecul Mioarei. O adevărată obște întâlnim în cunoscutul roman Frații Jderi: Nicodim Jder, viețuitor și el la Schitul Vovidenia, apoi Stratonic, Ifrim, Ioanichie; de asemenea, reținem din această trilogie epopeică figura luminoasă a arhimandritului Amfilohie Șendrea, unul dintre sfetnicii cei mai apropiați ai domnitorului Ștefan cel Mare.
Părintele Natanail, eroul principal al romanului Demonul tinereții, este un monah cu o viețuire aparte. El reprezintă prototipul omului intelectual care-L caută pe Dumnezeu nu doar prin credință, ci și prin comparații, cugetări, analogii. În tinerețile sale, student la medicină, s-a îndrăgostit de o fată, dar ea l-a părăsit. În suferința adâncă ce i-a brăzdat sufletul, tânărul Naum Popovici, ajutat de duhovnicul său, a depășit ispita demonului cărnii, a trupului, a teluricului, numit de el „demonul tinereții“ – de aici, titlul romanului – hotărând a se închinovia în obștea Schitului Vovidenia, unde pașii călugărilor răsunau într-un tact armonios, iar slujbele păreau punți către o lume fascinantă. După călugărie, Naum primește numele de Natanail, dovedindu-se ascultător și râvnitor către cele sfinte. De aceea a fost hirotonit ieromonah, unul smerit și rugător. În tihna unei zile, primind vizita fostei iubite, își face o retrospectivă a vieții, întărindu-și decizia luată în deplină cunoștință de cauză și nicidecum sub imperiul durerii pricinuite de eșecul iubirii sale tinerești. Omul Popovici Naum se despărțise de trecut, renăscând duhovnicește la o existență deosebită. Trecutul, rămas numai ca o urmă de venin, avea menirea să dovedească realitatea celor de mult apuse. Fostul medicinist descoperă în tihna chiliei sale noi valențe ale liniștii și păcii venite din rugăciune. Romanul se încheie cu plecarea eroului sadoveanian la un pustnic, ieroschimonahul Iosif, „de sus, din munte“, spre a se spovedi. Drumul capătă valoare inițiatică, reprezentând urcușul duhovnicesc continuu al personajului, ce se depărtează încă o dată de „demonul tinereții“. Să reținem că părintele Natanail nu urcă în munte cu alt scop, decât acela de a se spovedi. Așadar, demonul cărnii, ispita lumii acesteia, se poate birui nu doar prin forțe proprii, ci prin pocăință și rugăciune, care ni-L aduc pe Hristos aproape, chiar în taina ființei noastre. Pe lângă firul epic captivant, romanul reține atenția prin descrierea împrejurimilor voievodalei lavre nemțene și ale Schitului Vovidenia: „… nu departe de ctitoria veche, mușatină (Mănăstirea Neamț), după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă Schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înșiră câteva căsuțe de monahi. Biserica cu cinci turnuri, când își trimite glasurile, deșteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape. … Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munți, pentru singurătăți, pentru păduri și fiare și parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară și cu Dumnezeu. Jivinele ieșite din poieni, din farmecul de piatră al întunericului cu capetele înălțate, cu ochii neclintiți, așteptară să sune clopotele, al căror înțeles rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri“.
Așadar, Sadoveanu rămâne un scriitor remarcabil, cu preocupări vaste, ale cărui viață și operă ne oferă încă lucruri surprinzătoare.
(Arhimandritul Mihail Daniliuc, Doxologia.ro)