– 60 de familii din Moldovița depind lună de lună de gazul lampant și sticla de lampă
– Copiii lor își fac temele la lampă, după ce parcurg cel puțin 3 kilometri până la școală
În anul 2007, când viața fără internet și televizor pare ca fără aer, aproape 60 de familii din comuna Moldovița trăiesc la lumina lămpii.
Două, trei generații de oameni care nu știu ce înseamnă să privești un film la televizor, să asculți o știre la radio sau să te bucuri de tehnologia modernă. Copii care își fac temele la lampa cu gaz și care parcurg peste 3 kilometri până la școală. Părinți care din lipsa banilor nu-și mai dau copiii la școală, după clasa a VIII -a.
– În căutarea oamenilor fără lumină
Ne-am pornit spre o lume despre care știam din start că ne va arăta și o altă față a României, cea întunecată. Am trecut de localitatea Moldovița, pentru a ajunge în satul Argel și cele câteva cătune în care trăiesc familii izolate, dar numeroase, cu copii care urmează o formă de învățământ, dar care învață la lampa cu gaz lampant. Drumul nu a fost ușor. La ieșirea din Moldovița spre Argel nu este șosea asfaltată și am pornit în căutarea oamenilor fără curent electric pe un drum de țară, cu gropi, pe alocuri îngustat din cauza lucrărilor care se execută la repararea podurilor sau regularizarea râurilor.
– Când plouă, înoată în glod
Căutam oamenii pentru care gazul lampant și sticla de lampă sunt cele mai importante lucruri. Viceprimarul din comuna Moldovița, Petru Loba Prindii, s-a oferit să ne fie ghid spre oamenii munților. L-am urmat îndeaproape cu mașina, după care am văzut că se oprește la o răscruce de drumuri. Ne-a indicat drumul din dreapta, o cărare care nu părea să ducă spre nimeni și nicăieri. La capătul ei, adică după vreo 2 -3 kilometri de mers pe jos, pe un drum abrupt, în care te înglodai până la genunchi în noroi, puteai să dai peste 25 de familii care trăiesc de când se știu fără energie electrică.
Ne întâlnim cu Firuța Ciuverca, o munteancă din cătunul Polonenca, care era pornită să coboare dealul pentru a merge la cumpărături. O întoarcem din drum pentru a ne depăna povestea ei. Are 40 de ani și de când se știe a trăit la lumânare și lampă. Are 4 copii, dintre care doi sunt acasă, iar doi merg încă la școală. Școlarii fac câte 2-3 kilometri până la școală, pe același drum anevoios pe care am urcat și noi.
Când îi întrebăm cum se descurcă, zâmbesc și ne spun că acum este bine, dar iarna este vai și amar. Și când plouă le este foarte greu. Glodul li se lipește de bocanci și sunt nevoiți să caute poteci anevoioase prin pădure, pentru a nu se înfunda în pământul moale. Iarna, frigul și viscolul sunt cei mai mari dușmani. De multe ori sunt însoțiți de părinți până la școală, pentru ca, Doamne ferește, să nu le iasă vreo sălbăticiune în cale.
– Sărăcia îi ține pe copii departe de școală
Pe doi dintre copiii Firuței i-am găsit acasă, cel de 17 ani, respectiv 16 ani. Din păcate, au terminat doar 8 clase în Argel și nu au fost trimiși mai departe la școală, din cauza lipsei banilor.
Cel mai mare dintre băieți a luat capacitatea cu notă mare și s-a înscris la Liceul Silvic din Câmpulung Moldovenesc. Părinții i-au retras ulterior dosarul pentru că nu au cu ce să-l poarte la școală.
Fratele său mai mic a avut aceeași soartă. Acesta, însă, a dorit să ne arate că știe să cânte la vioară. Și-ar fi dorit să urmeze o școală de muzică. „Am învățat singur. I-am spus mamei că vreau vioară și mi-a cumpărat una de la cineva din sat. Nu știu să cânt foarte bine, dar dacă aș fi putut să fac un liceu de muzică poate ajungeam și eu mare”, ne povestește cu tristețe pe chip Ionuț.
În familia Ciuverca mai sunt două suflete: o fetiță în clasa a VIII a și un băiat în clasa a VII a. Ei încă mai au dreptul la educație, chiar dacă își fac lecțiile la lampă, chiar dacă nu mai suportă mirosul de gaz ars, chiar dacă stau în vârful muntelui, ei încă merg la școală.
„Cu ce să-i port la școală”, se scuză Firuța, mama copiilor. „Bărbatul meu are o pensie de boală de 160 de lei, și mai am două alocații de la copii. În rest, mai lucrez pe la pepinieră, prin sat, dar se câștigă foarte puțin”, ne-a spus femeia.
– Orele încep la 9:00, pentru a ajunge la școală și elevii din cătune
La câteva sute de metri distanță, o vedem coborând muntele pe vecina Firuței, Mirozina Nastiuc, împreună cu fiica ei Laura, elevă în clasa a III- a. O întrebăm pe Laura cum este să învețe la lampă.
„E greu. Mai sunt copii ca mine. Doamnele încep școala la 9:00, pentru ca să ajungem și noi la școală. Eu mă trezesc la 7:00, la 8:00 plec din casă, la 9 încep orele. Înapoi ajung și pe la ora două după-amiază. Mă cam dor picioarele, dar mai merg cu verișorii mei, cu mai mulți copii și m-am obișnuit”, ne-a povestit copila.
Am aflat de la viceprimar că acești copii sunt bucuroși pentru că au de mers până la școală, zilnic, doar 4 kilometri dus-întors.
„În cătunul Perivata sunt două familii cu copii, care au de venit 7 kilometri până la școală, din care aproape 1 kilometru printr-o pădure”, ne-a spus Petru Loba Prindii.
– Vor să coboare din munți
Ajungem la Maria și Vasile Boiciuc, o familie care are doi copii, unul fiind în clasa a II-a, iar celălalt la grădiniță. Femeia ne povestește că îi este foarte greu să poarte copiii la școală.
„Hainele bune le au la bunici, în satul Argel. După ce ies de la școală, se schimbă cu ciubote și cu haine mai rele ca să vină acasă pe drumurile astea. Mult timp i-au ținut și părinții mei în sat, să fie mai aproape de școală. În clasa I mergeam eu cu ei dimineața și îi aduceam la amiază. Mi-era frică să-i las singuri”, ne-a povestit femeia.
Ea ne-a mai spus că a solicitat, acum vreo 4 ani, o parcelă de pământ Primăriei, pentru a putea să-și ridice o căsuță mai în centru, să le fie mai ușor copiilor. Au vrut să renunțe la casa dintre munți. I s-a spus că nu mai este nici o palmă de pământ disponibilă pentru construcții în centrul satului.
„Nu sunt nici bani aici. Crești o vacă și o dai cu 6 milioane de lei vechi. Cu banii ăștia le-am luat haine și ce le-a trebuit la începutul de an școlar. Soțul mai lucrează la pădure, dar aici nu ai pe ce să faci bani”, explică femeia.
– Peste 30 de copii învață la lampă
Satul Argel are circa 1.200 de locuitori, iar până în anul 1965 a fost comună. 60 de familii fără curent electric pare un număr mic, dar sunt aproape 30 de copii la mijloc care sunt condamnați să trăiască la lumânare sau la lampă, la fel ca și părinții, bunicii și străbunicii lor. Este o moștenire pe care nu și-o doresc.
În cătunul Plaiasca locuiesc foarte izolate două familii, ambele având copii de școală. Silvia Ruseniuc este văduvă de mulți ani și își crește singură cei 5 copii. Trei dintre copii merg la școală. Tot în acest cătun stă și Vasile Corelaru, care are doi copii la școală.
În Perivata își duc viața 3 familii la lumina lumânării. Vasile Cozaciuc are 8 copii, dar mulți dintre ei au plecat de acasă din cauza sărăciei și a „întunericului” pe la mănăstiri, unde au găsit o gură de mâncare. Gheorghe Urdela are trei copii, iar Aurel Cozaciuc se chinuiește să-și crească cei 5 copii. Aceștia parcurg aproape 7 kilometri până la școala din Argel.
Luxul de a avea un bec – 200 de milioane de lei vechi de familie
Am aflat de la viceprimarul din Moldovița că sunt realizate două proiecte de electrificare (Polonenca – Putna – Secrieș), dar totul a rămas la stadiul de promisiune. Primăria spune că nu are acești bani, E.ON Moldova nu a venit cu nici o soluție. Acești oameni cu ce sunt vinovați? Autoritățile mai speră la fonduri structurale pe care să le folosească în soluționarea acestei probleme.
Când vor avea aceste familii curent electric, când vor putea apăsa pe întrerupător pentru a aprinde un bec, dacă, la un calcul estimativ, li s-a spus că pentru acest „lux” trebuie să scoată din buzunar câte 200 de milioane de lei vechi de familie?
Foto Marius Șuiu
