Viața și minunile Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul

La mijlocul verii, când spicele de grâu sunt încărcate de rod bogat, când pepenii își dezvăluie gustul lor parfumat, Biserica Ortodoxă prăznuiește ziua Sfântului Profet Ilie.
Legenda biblică spune că Sf. Ilie a trăit în secolul al IX-lea înainte de Hristos. Pe vremea aceea, împărățea peste Israel împăratul Ahab, acesta urmând în răutate celorlalți împărați închinători la idoli. Văzând Ilie atâta rătăcire de la dreapta credință și atâta orbire ți întunecare, umplându-se de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea lui Ahab și după ce l-a mustrat pentru nebunia și idolatria lui, l-a amenințat, atât pe el, cît și pe poporul cel orbit și înșelat de el, că vor fi pedepsiți cu mare grozăvie de către Dumnezeu: „În acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie!”. Odată cu aceste cuvinte, s-a încuiat cerul și s-a făcut secetă mare, încât nici o picătură de ploaie sau rouă n-a căzut de sus pe pământ timp de trei ani și jumătate. Apoi, a urmat nerodirea pământului, lipsa de hrană și foamete în tot poporul, încât sufereau și oamenii, dar și dobitoacele. Ahab l-a amenințat pe Ilie cu moartea. Din această cauză, proorocul Ilie a fost nevoit să stea ascuns până au trecut anii de secetă.
Ascunzătoarea sa a fost mai întâi aproape de un pârâu. Acolo a fost hrănit de corbii care-i aduceau zilnic pâine. A stat și în casa unei văduve, din Țara Feniciei. Și acolo a fost hrănit minunat, căci bruma de făină și ulei ce avea acea văduvă, s-a ajuns tot timpul cît a fost găzduit Ilie la ea. Acestei femei, Ilie i-a înviat și copilul care-i murise. Ilie a prezis regelui Ahab și soției sale că vor muri de moarte înfricoșătoare, ceea ce s-a și întâmplat. Sfântul n-a murit, ci s-a înălțat la cer într-un car de foc, pe 20 iulie, atunci când e prăznuit.
Patria Sfântului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost țara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia și cu cetatea Tesvi, după care s-a numit și Tesviteanul. El s-a născut din seminția lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Unul din acei preoți, bărbat mai înainte – văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și de lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui fiind bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie și cu foc”.
Un semn ca acesta și o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la nașterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârșit. Pruncul, crescând, avea înclinare către preoție, ca unul ce era din seminție preoțească. Deci, punându-și nădejde în Dumnezeu din tinerețe, a iubit curăția fecioriei și petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul și cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire. Adeseori ieșea la liniște în locurile pustiului și astfel mult vorbea cu Însuși Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. El era iubit de Dumnezeu, pentru că Domnul iubește pe cei ce-L iubesc pe El. Toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult dar.
Sfântul Ilie, auzind și văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil – împărații petrecând în păgânătate, judecătorii și cei mari făcând nedreptăți, popoarele slujind urâciunilor idolești, fără frică și fără teamă de Dumnezeu, tăvălindu-se în necurăție și aducând pe fiii lor ca jertfă diavolilor; iar adevărații cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strâmtorare și în prigonire, necăjindu-se și dându-se la moarte -, îl durea foarte tare inima și se tânguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor omenești, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepților. El se mâhnea mai vârtos pentru necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioși, se întrista și se umplea de râvnă pentru toate câte vedea.
Deci, mai întâi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe cei păcătoși la pocăință; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuință de la cei păcătoși de chiar voința lor spre bine, iar în acei oameni împietriți nu era deloc acea voință a binelui, de aceea proorocul râvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic, ca măcar astfel să se înțelepțească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca pe un iubitor de oameni și îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăință când vor fi pedepsiți de om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea până ce nu a câștigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L câtuși de puțin vreodată, tot așa și Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.
„Iată acum, ca să cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu, faceți ceea ce vă voi porunci. Mă vedeți pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot Israilul, iar pe toți ceilalți i-ați ucis. Vedeți aici și pe proorocii lui Baal, cei atât de mulți; deci, aduceți-ne nouă doi viței spre jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, și să nu ne dați foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer și o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu și toți să vă închinați acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morții”.
Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata proorocului lui Dumnezeu și au zis: „Așa să fie! Bun este cuvântul acesta”.
Acela, știind ce au pătimit trimișii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică și cu smerenie și, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu este gata înaintea ta, cum și sufletele acestor robi care sunt cu mine, miluiește-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimiși; deci, nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimiși mai înainte de noi”. Proorocul a iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie și cu stăpânire și voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruțat. Deci, Sfântul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără temere cu rândul al treilea și să-i zică aceleași cuvinte, care le zisese mai înainte.
Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locașurile cerești. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinți Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului și iar se va vedea de oamenii cei muritori trupește, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului și cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh și cu Ioan. De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc, dar ca și mucenic în ceata sfinților, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor.