Viața Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinții săi, evlavioși și cu frică de Dumnezeu – mama sa s-a săvârșit din viață ca și călugăriță i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae și l-au încredințat preotului satului pentru a-l învăța să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie, ci, de asemenea, și cu o memorie excepțională.
La vârsta de 16 ani a fost trimis la Smirna, pentru a deprinde învățătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toți, atât de învățători, cât și de elevi, pentru bunătatea și sensibilitatea sa. În afară de cultura laică și studiul cărților sfinte, a învățat latina și franceza și a devenit iscusit cunoscător al limbii eline vechi, ceea ce l-a învrednicit să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o: să facă cunoscute poporului grec asuprit comorile tradiției Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în Naxos. Acolo i-a întâlnit pe călugării Grigorie, Nifon și Arsenie. Aceștia, porecliți de adversarii lor „colivari”, i-au aprins dragostea pentru viața monahală și l-au inițiat în practica ascezei și a rugăciunii inimii. Informat că la Hydra trăia un om cu virtuți deosebite, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el și în apropierea acestui sfânt ierarh a înțeles nevoia urgentă de a edita și traduce cărți din izvoarele Sfintei Tradiții.
Acolo s-a întâlnit și cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieții ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos și, luând scrisori de recomandare de la Silvestru, s-a întors în Naxos, ca să se pregătească de plecare în Sfântul Munte.
La vârsta de 26 de ani, a intrat în obștea Mănăstirii Dionisiu și, la puțin timp, a fost făcut călugăr sub numele de Nicodim. Primind ascultarea de secretar și citeț, el devine curând un model pentru toți frații, atât în ascultarea care o îndeplinea cu supunere fără murmur și cu râvnă, cât și în râvna pentru rugăciune și nevoință. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte și l-a însărcinat să diortosească și să pregătească pentru tipar „Filocalia”, manual ortodox al rugăciunii și vieții duhovnicești.
Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Careia, pentru a săvârși această lucrare vrednică de cei mai înaintați părinți ai isihasmului și care cerea o profundă cunoaștere a științei sufletului. La fel a făcut și pentru alte scrieri, cum sunt „Everghetinos” și „Tratatul despre deasa împărtășire” redactat de Sfântul Macarie, dar pe care l-a îmbunătățit mult. După terminarea acestei lucrări, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinților filocalici și lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus i-au deschis gustul de a se consacra mai complet acesteia.
Auzind de Sfântul Paisie de la Neamț, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minții în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providența dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-și atingă acest scop.
Întorcându-se la Athos și arzând de dorința de a se dărui total rugăciunii în liniște, nu s-a mai dus la Mănăstirea Dionisiu, ci s-a retras la o chilie aproape de Careia, apoi la schitul Capsala, care ținea de Mănăstirea Pantocrator, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-și câștiga cele de trebuință. Acolo putând să se consacre zi și noapte neîncetatei rugăciuni și cugetării la scrierile Sfinților Părinți, el a urcat repede treptele scării duhovnicești. După puțin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, a putut să se reîntoarcă în Muntele Athos și s-a așezat în schitul Capsala. Nicodim a renunțat atunci de bună voie la singurătatea sa, pentru a profita de binefacerile ascultării, și i-a devenit ucenic bătrânului. Însă abia au terminat construcția unei chilii când, tulburați în liniștea lor, au hotărât să se retragă în insula pustie și aridă Skyropoula, în anul 1782.
Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune” sau „Paza celor cinci simțiri”, despre păzirea simțurilor și a gândurilor și despre activitatea minții. În vârstă de numai 32 de ani, lipsit de cărți și notițe, neavând ca resurse decât bogăția imensei sale memorii și dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a întregii învățături duhovnicești a Sfinților Părinți. El învață cum se poate dezrobi mintea de înlănțuirea plăcerilor simțurilor, pentru a-i permite înălțarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovnicești ale contemplației. În timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l alunge; dar el își păzea mintea și nu-și ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut în Skyropoula, el s-a reîntors în Athos, unde a primit marea schimă și s-a așezat în chilia Sfântului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un ucenic, pe Ierotei, și s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii și cercetării fraților care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înțelepciunea sa. Cu prilejul unei noi șederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredințat grija traducerii și editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, Nicodim precizează că astfel de cărți nu sunt scrise doar pentru călugări, ci și pentru laici, pentru că toți creștinii sunt chemați să trăiască desăvârșirea evanghelică.
El a redactat apoi un „Manual al duhovnicului” care este cel mai folosit în Biserica Greacă de azi și a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri și fiecărei zile a săptămânii, „Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârșitul Vecerniei sau la Pavecernițe în mănăstiri. El a publicat, de asemenea, două opere adaptate după faimoase cărți duhovnicești din Apus: „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli și „Deprinderile duhovnicești” de J.P. Pinamonti.
Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfântului Nicodim să reia și să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise, îmbogățind-o cu comentarii. Sfântul s-a apucat de muncă cu sârguință, adunând patru caligrafi pentru a termina la timp această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică „Cârma”. El a muncit zi și noapte timp de peste doi ani, compilând și corectând textele denaturate sau contradictorii, comparând canoanele Sfintelor Sinoade cu cele ale Sfinților Părinți și cu decretele legislației bizantine, și îmbogățind lucrarea cu un număr mare de note, care oferă criterii sigure pentru aplicarea canoanelor în viața Bisericii. Odată terminată și trimisă la Constantinopol, lucrarea a așteptat multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi a fost trimisă ieromonahului grec Teodoret, pentru a fi editată cu ajutorul unei subscripții a tuturor călugărilor atoniți. Dar acesta din urmă, adversar al „colivazilor” și al împărtășirii dese, a introdus în Pidalion corecți născocite de el însuși, trădând astfel concepția autorului și tradiția Bisericii. Când cartea, apărută la Leipzig în anul l800, a ajuns la cunoștința sfântului, el a fost profund îndurerat și a scris: „Era mai bine să mă fi lovit direct în inimă cu o sabie, decât să se adauge sau să se retragă ceva din această carte”.
Cam în aceeași vreme a fost înștiințat că manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama – pe care Sfântul Nicodim le adunase cu multă trudă și le adnotase a fost reținut la tipograful său din Viena și a fost distrus de austrieci, aflați în căutarea mesajelor de propagandă revoluționară adresate grecilor de Napoleon Bonaparte. Această veste a contribuit la suferința sa, nu numai pentru timpul irosit cu această lucrare de neînlocuit, dar și pentru pierderea unei astfel de comori.
După ce a rămas pentru o vreme în chilia Sfântului Vasile, Cuviosul Nicodim și-a reluat viața de pustnic și și-a continuat lucrarea sa apostolică. Se hrănea mai mult cu orez fiert, cu miere dreasă cu apă, la care adăuga câteva măsline și fasole înmuiată. Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea uita să mănânce. Nu cunoștea decât două activități: rugăciunea și studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărți sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit astfel în întregime rugăciune și prin această unire cu Hristos, harul dumnezeiesc a pus în inima sa întreaga comoară a Bisericii.
(Sursa: Doxologia.ro)