Viața pe cartelă

Bătrânul Vergilius spunea „și de toate aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, și cele neplăcute vor trece cândva în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare. Așa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul cel puțin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de țiplă, vopsiri de camuflaj, rețete europene și inscripții englezești. Ați observat că pâinea nici nu mai miroase… a pâine? Pe vremuri, îi simțeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama și „tunsă”, și pe jumătate. Astăzi, europenizați, o cumpărăm gata feliată, adusă congelată de „afară”. Urmașii generațiilor de moși-strămoși ce au tăiat mămăliga cu ața nu mai au vlagă să mânuiască un cuțit! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata masticată, digerată și… mai știi? Neobișnuita intensitate a acestor amintiri se cuvine, desigur, coroborată cu specificitatea împrejurărilor de atunci: foametea crâncenă din 1946-1947, viața pe cartelă, dar și ne-grijile copilăriei, prefirate dalb-romanțios și-ntotdeauna presărate cu sclipiciul înțelegătorului „a fost odată”. Cum să creadă tinerimea de azi că, după Festivalul Mondial ținut în România anilor `50, la Suceava a avut rang de eveniment anunțul „se dau bomboane!!” – câte 100 de grame de biete dropsuri de persoană, la coadă și pe tabel. Ce alergătură pe ulițe! Cum să creadă că, la școală, primăvara și toamna, veneam desculți, scriam cu tibișirul pe tăblițe de ardezie, după ore pășteam vaca pe terasamentul căii ferate, iar veștile le comunica Primăria ițcănenilor adunați la barieră cu… darabana? Vânzătoarele, adicătelea, „lucrătoarele din comerț”, purtau drept amuletă legată de gât forfecuța cu care-ți decupau din cartelă tichetul supraviețuirii: pâine, zahăr, ulei. „Mărfurile industriale” se dădeau „pe puncte”. Fiecare salariat avea dreptul la un număr de „puncte”. Dacă era econom, strângea „punctele” și putea să-și cumpere un costum de haine la doi ani. Sau o pereche de pantaloni pe an. Sau două cămăși. Sau – nu și. Existau, în toate magazinele, trei tipuri de costume bărbătești. Cel mai scump costa, prin 1955, 1008 lei (leafa era în jur de 400). Profesorii mei de la Liceul sucevean purtau cu înțeleaptă demnitate costume ieftine și pantofi așijderea. De neuitat pentru mine rămâne imaginea exigentului profesor de matematici Nimițan intrând demn și triumfător pe ușa clasei purtând pe umeri singura și inaccesibila pentru muritorii de rând haină de piele îmblănită aflată în comerț – costa, ehei, 1500 de lei! (De astă dată, cu siguranță, chiar luată din meditații…) Încălțămintea manufacturată la făbricuța „Străduința” din Ițcani se reducea la vreo trei trepte ale prețului și cam tot la atâtea variante de modele. Adevărat, pielea era piele și talpa, talpă – asta până când s-a experimentat (la bocanci) talpa din carton presat obținută la topitoria de la Molid din cărțile bibliotecilor epurate (instrucțiunile de utilizare recomandau „a se folosi bocancii în anotimpul uscat”). Radioul? Un mare lux. N-am avut parte, acasă, decât de difuzorul Stației locale de radioficare, ce transmitea zilnic o înfiptă emisiune locală constând din lozinci, anunțuri și articolul de fond din „Scânteia”. Mai toate cărțile copilăriei erau traduceri din literatura sovietică. Filmele, producții „Mosfilm”. Când a ajuns în acest colț de țară primul lung-metraj color („Balada Siberiei”), n-am putut intra „din prima” în sălița cinematografului ce funcționa… în clădirea gării Ițcani (66 locuri, plus 18 la balcon) fiindcă lista fericiților spectatori o alcătuise riguros secretara organizației de partid, tovarășa Shechter (fruntași în producție din industrie, adică, de la Abatorul Burdujeni, Topitoria de cânepă, Uzina de impregnat traverse) plus, desigur, notabilitățile. Telefon mobil (unul sau mai multe) are acum și ciobanul, și prefectul. Până hăt-târziu, în anii `60, a obține o legătură telefonică interurbană putea fi considerată victoria zilei. Făceai comanda la 09, acolo se completa o fișă și urma așteptarea. Ore în șir… Iarnă, vară, toamnă, primăvară, și la ceasul prânzului, și la ora cinei, din bucătăriile sucevenilor izvora același unic parfum: cartofi prăjiți. Iar noi, aflați printre primii mândri „purtători ai cravatei roșii, cântam cu entuziasm „Să trăiești, cartof de aur / Ideal pionieresc”. A fost odată – de n-ar mai fi fost!