Furați de vârtejurile vremii, confiscați cu totul de evenimentul gâfâit și obositor al politicii, uităm, ca pe o paporniță în gară, viața la care avem dreptul, cea pe care o trăim și n-o mai trăim. Neglijăm – de ce oare? – candoarea întâmplărilor simple, uităm ziua de naștere a celor dragi, înspăimântați de perspectivele global sumbre și național sinistre, stăm pironiți cu ochii în televizorul care ar putea anunța sfârșitul lumii. Firește, multe dintre aceste lucruri mi se potrivesc mie, iar altora deloc. Cer iertare pentru utilizarea frauduloasă a pluralului. Nu noi, ci eu vreau să știu musai ce-a mai clocit Guvernul, ce ne mai coace Băsescu, ce vrăji a mai învârtit Udrea. Dar chiar nu pot trăi și eu, măcar o zi, cu mintea nepopulată și nepoluată de monștri?
Miercuri am decis să trăiesc liber de politică. Am omorât radioul din mașină, am închis, acasă, televizoarele care mă pândesc, unul dintre ferestrele odăii de dormit, altul de pe terasa unde-mi sorb matinal cafeaua. N-am televizor în poiata găinilor și nici în magazia de furaje. Unii, aflu, au. Și-au montat televizor chiar și-n cavou să afle, fără intermediari de pe cealaltă lume, când va fi reales, pe viață, Băsescu și cum va transmite sceptrul dinastiei piraterești ebelor și ioanelor care-i poartă numele de familie și obișnuința, făcută blazon, a inculturii. Gata. Răsuflu ușurat. Doar telefonul de care nu mă despart decât rar mă mai poate ține în priza lumii. În rest, evenimentele, câte or fi, ale vieții simple, cele libere de zbilțul politic, cele vaccinate la ingerințe.
M-a sunat fiu-meu Arin, avocat și tată a doi copii izbutiți, Alexandra și Alexandru. Tu știi că azi e ziua lui nea Valerică? Împlinește 80 de ani! L-ai felicitat? Rămân năuc. Cum 80 de ani? Nea Valerică (copiii mei cei mari, Alis și Arin, au copilărit la Vâlcea, unde eram ziarist, și la București, întâlnindu-l adesea la noi în casă pe reputatul critic și istoric literar, pe care-l alintam astfel) nu putea fi decât Valeriu Râpeanu. L-am sunat. De ce păcăliți poporul? – întreb eu pus pe șotii. La 50 de ani vă dați de 80! Și-i spun bancul cu cocoșul care, după ce executase toate găinile din curte, căzuse aproape mort lângă un gard. Ce ai? – l-a întrebat îngrijorată o surată din bătătură. Taci, zice șoptit cocoșul, arătându-i din ochi o cioară de pe gard. N-am nimic, mă dau rănit ca s-o prind și s-o aranjez și pe asta! Râde. Nu fiindcă, Doamne ferește, domnul Râpeanu ar fi fost vreun crai, dar la 80 de ani dă bine o glumă din asta. Oricum, la mulți ani și mergem înainte!
Cărturarul Râpeanu, unde mi-am editat cele mai multe volume de poezie, pe când era director al Editurii Eminescu, a fost – din păcate fără să-l urmez – un exemplu de disciplină, riguroasă până la micron, a vieții. Eram la Sângeru, la o lansare de carte, ținea o conferință la Suceava, ei bine, după masa de prânz, mereu la oră fixă, cerea un pat și o odaie unde dormea dus fix două ore. Și apoi, proaspăt, o lua de la cap. Eu nu dorm de când mă știu, nici măcar noaptea și, cu atât mai puțin, n-am ajuns la astfel de performanțe ale vieții riguroase. Nea Valerică, pe care l-am întâlnit nu de mult, scrie ca la 30 de ani, ține rubrici permanente, colaborează cu televiziuni și predă cursuri studenților. E drept, vertical, verde, merge pe jos mult fiindcă n-a avut niciodată carnet de șofer și, ca atare, nici mașină personală. N-am terminat bine discuția și m-a sunat Mitică (Dumitru Cârstea), prieten vechi și patron al ziarului Prahova. E și socrul mogulului Sebastian Ghiță, cel cu Realitatea, Asesoft, și altele. Mitică s-a tras spre un fel de pensie, pe aici, printr-un sat prahovean, dar când te aștepți mai puțin dai de el la Ploiești. N-are nici el astâmpăr. Tu trebuie să-l ai, zice, dă-mi și mie numărul de telefon al domnului Râpeanu. Ia-mă ușurel, Mitică, zic eu. Am numărul, dar nu știu cum să manevrez drăcia asta să dau de el și să ți-l zic. Închid, caut un pix care-mi lipsește etern, scrijelesc cu un creion bont numărul lui Râpeanu și îl transmit prietenului de la Ploiești. Iată, o bună bucată de vreme trăită în afara blestemului politic.
Sub seară m-a sunat Daniela Bartoș(ce-am mai tocat-o pe femeia asta cât timp a fost ministru pesedist!). Vii la București, de ziua mea? Daniela, cu care m-am împrietenit după ce n-a mai fost decât doctor, șefă a unei mari secții din Spitalul Floreasca, e săritoare, ajută pe toată lumea, își petrece viața în spital și cu studenții. Când scapă, se ocupă de Tudor și Ana, nepoții ei de la fiică-sa Cristina. Eu, zic, nu mă prea omor să-mi serbez ziua de naștere. Eu, da, zice Daniela Bartoș. Îmi arată că am mai îmbătrânit un an! – îmi continui eu ideea. Și ce-i cu asta? – mă taie doctorița. Pentru mine înseamnă bucuria că am mai apucat un crâmpei de viață. Filosofii diverse.
Ziua curge cu telefoane civile, fără atingere, vreau să zic cu marile preocupări globale și naționale, se scurge cu îndeletniciri de sorginte bucolică și mirosuri de toamnă. Soarele s-a uitat un pic mai blând, cu tăișul razelor înmuiat, printre frunzele nucului de lângă fântână. Lunia, vițica mea (așa a botezat-o Ana Luciana, cu o imaginație lingvistică debordantă la cei trei ani și jumătate ai ei, fiindcă animăluțul s-a născut luni), aleargă printre pietrele muzeului pe care-l clădesc și care se îmbogățește de la o zi la alta. Vecinii bat nucii de parcă ar bate stele, iar pe rogojina secetoasă a pământului cad nacele cosmice care pitesc înăuntru uleiuri și arome.
