– Între curaj și lașitate – Se știe că încă din copilărie ne plac eroii. Îi îndrăgim și încercăm să ne identificăm cu ei. Multe generații de copii au crescut cu Făt-Frumos, cel care-i învingea pe zmeii și pe căpcăunii cei răi, pentru a o elibera pe Ileana Cosânzeana. Ne gândeam: oare cum este să fii Făt-Frumos și cum este să nu-ți fie frică de nimic? Am citit „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Pintea viteazul”, apoi, după câțiva ani, „Contele de Monte Cristo”, cu Edmonto Dantes, „Cei trei mușchetari”, „Copiii căpitanului Grant”, cu Robert și „Cocoșatul” de Paul Féval, cu Lagardère, un spadasin căruia nu-i stătea nimeni în față. Am văzut filmul „Zorro” cu Alain Delon, care-i punea la respect pe cei ce înșelau poporul și-i ajuta pe cei nedreptățiți. Prin clasa a III-a, a IV-a, doamna învățătoare ne-a învățat cântecul „Ștefan, Ștefan, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare…” . Ștefan cel Mare nu era canonizat pe atunci. Cu toate acestea, tresăltam când cântam cântecul ăsta. Era cântecul care pe mine mă mișca cel mai mult. Sâmbăta, duminica, dar mai ales în vacanțe, copiii de la bloc mergeam la Cetate, să ne jucăm de-a hoții și vardiștii, sau de-a Ștefan cel Mare și tătarii. Nu voia nimeni să fie tătar. Toți eram Ștefan cel Mare. Rar îl convingeam pe câte unul mai mic sau mai slab și mai neîndemânatec să fie măcar o tură tătar (dacă voia să mai fim prieteni cu el). Accepta să fie, dar era un tătar fără tragere de inimă, parcă deghizat și cu o expresie de om încurcat. Nu prea ne mulțumea. El nu avea nimic cu Moldova iar cu Ștefan cel Mare nici atât. Aceștia au fost eroii noștri și nu numai aceștia. Copilăria ne-a fost inspirată și de „Nemuritorii” lui Sergiu Nicolaescu, într-o distribuție de excepție și cu o coloană sonoră asigurată de Phoenix. Toți eram de partea binelui și doream să luptăm pentru dreptate. Nu prea eram inițiați în viața duhovnicească, era înainte de 1989. Aveam totuși câteva noțiuni. Se mai trăgeau clopotele pe la biserici și știam că este slujbă. Participam de câteva ori pe an la Sfânta Liturghie și la câteva evenimente religioase (botez, cununie, Ajun). Cert este că nu știam că există și un alt fel de eroi. Eroi ai credinței. Nu știam nimic despre sfinți. Am început să citim literatură religioasă începând cu 1990. Au apărut publicate „Pelerinul român”, „Mântuirea păcătoșilor”, „Sinaxarul”, „Pelerinul rus”. Am înțeles că elita unui neam este alcătuită nu numai din eroi și genii, ci și din sfinți. Și aceștia sunt mai întâi. Am înțeles că prin sfinți, eroi și genii au rezistat și rezistă neamurile. Au rezistat prin puțini.
Sf. Mucenic Dimitrie, i se arată voievodului Ștefan cel Mare Ceea ce a stârnit această meditație este sărbătorirea Sfântului Mucenic Dimitrie. Am simțit că trebuie spuse câteva gânduri. Asta cu atât mai mult cu cât știm că voievodul Ștefan cel Mare, după lupta din 26 octombrie 1497 de la Codrii Cosminului, când i se arată Sfântul Mare Mucenic Dimitrie pe câmpul de bătălie, întors acasă, va pune piatră de temelie în târgul Sucevei pentru ridicarea unei noi biserici. Cea a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Din nefericire, această biserică, se pare în urma unui cutremur, s-a pierdut și, peste vechea temelie se va construi actuala biserică, de către Petru Rareș (1534-1535). Sfinții Mucenici sunt între sfinți o categorie specială. Sunt cei care s-au menținut în adevăr cu prețul vieții lor. Sunt cei a căror credință în Înviere a fost mai puternică decât frica morții. N-au biruit prin ei înșiși, prin puterea lor, ci prin ajutorul primit de la Dumnezeu, pe Care L-au invocat, prin Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, care a biruit păcatul și moartea și prin Învierea sa ne-a dăruit viața veșnică. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mucenicii au biruit păcatul și minciuna și în final și moartea. Aparent, în gândirea lumească fără putere, mucenicii au fost învinși. În realitate, ei sunt cei învingători. De aceea sunt numiți în cântări „purtători de biruință” sau „buni biruitori mucenici”. Nu sunt „rău biruitori”, ci „buni biruitori” pentru că au biruit răul cu binele, au opus urii dragostea lor. Credința lor puternică a întărit pe mulți, a întărit Biserica. De altfel, se și spune că la temelia Bisericii se află Sfinții Mucenici. În fapt, la sfințirea unei biserici, se pun în mijlocul Sfintei Mese din Sfântul Altar și la fel, în Sfântul Antimis ce este așezat pe Sfânta Masă, sfinte moaște de la un mucenic. Niciodată de la un alt sfânt. „În timpul Sfintei Liturghii, Sfântul Potir stă exact pe acele sfinte moaște din Sfântul Antimis și pe cele din mijlocul Sfintei Mese. Asta ne arată încă o dată că puterea de jertfă a mucenicilor vine din Sfânta Euharistie, din trupul și sângele Mântuitorului.”
Omorârea Sfântului Dimitrie, la 26 octombrie 296 la Tesalonic a tulburat tot orașul. Era persoana cea mai importantă din zonă, era guvernatorul. Tânăr și aparținând unei familii de nobili, era foarte iubit. Făcea însă un lucru necugetat după mintea unora, propovăduia, în acea atmosferă viciată de idolatrie și imoralitate, creștinismul. Vorbea pe față despre dreapta credință și îi aducea pe mulți la adevăratul Dumnezeu. Știa ce poate să piardă menținându-și poziția, știa și ce poate să câștige. Nu a putut face altfel, nu a acceptat compromisul.
Oportunism Astăzi, adesea ne confruntăm cu oportunismul. Oportunistul, carieristul caută avantajul pentru el și nu adevărul. De multe ori își caută avantajul în numele adevărului. În aceste condiții, modul de gândire se pervertește. Mintea nu mai discerne adevărul de minciună, esențialul de neesențial, ci gândește doar în logica profitului. Trăind timp îndelungat „anormalitatea” ca pe singura normalitate, se produc pervertiri la nivelul sufletului. Ajungem să credem că nu se poate trăi altfel, că așa trebuie să fie. Adesea frica ne face să fim atât de diplomați, atât de cumpătați, încât pierdem exercițiul de a mai spune adevărul. Ne exersăm prudența atât de mult încât nu mai realizăm poate că de mult suntem în tărâmul lașității și chiar al apostaziei. Generația noastră după revoluție a avut neșansa, în societatea concurențialistă ce s-a „acomodat” în România, să descopere egoismul înainte de a ști ce este generozitatea. Fericiți sunt copiii ai căror bunici sau părinți îi învață de mici că modelele cele mai frumoase și mai înalte sunt sfinții. Sfântul Dimitrie să ne inspire.
(Iulian MARCU, Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni)