Viața omului ca dar divin

Cel dintâi drept fundamental al omului este dreptul la existență și deci la viață, drept dobândit de acesta pentru totdeauna, prin creație, învățătura creștină în general și cea ortodoxă în special afirmă cu claritate că viața este cel mai mare și cel mai de preț bun pe care omul îl primește ca dar de la Dumnezeu. Asemenea oricăreia dintre lucrările omenești, acest dar este desăvârșit.
Viața este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a făcut, în nemărginita Sa iubire, lumii și omului, la crearea lor „ex nihilo” (II Macabei 7, 28). Viața a fost cel mai mare și cel mai de preț bun pe care-l primește omul, ființa rațională, ca dar deosebit de la Dumnezeu din iubire. Mai mult, lumea a fost creată de Dumnezeu tot ca un dar pentru om. Dumnezeu este creatorul și susținătorul tuturor oamenilor, Dumnezeu care s-a numit pe Sine în Vechiul Testament, zicând: „Eu sunt cel ce sunt” (Ieșire III, 14).
– Dumnezeu a rânduit educarea noastră prin dreptate
Darul vieții a fost împodobit de Dumnezeu cu atributele superioare ale cugetării și sensibilității, cu puterea de a înțelege, a cunoaște, a vibra în fața suferinței, bunătății sau frumuseții. Dumnezeu însuși a sădit în noi darul de a trăi, căci – se întreabă înțeleptul părinte Grigore Palama – „de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit? (…) Dumnezeu a rânduit educarea noastră prin dreptate, ca să nu deznădăjduim cu desăvârșire (…) A mângâiat apoi tristețea morții cu nașterile necontenite. A înmulțit neamul prin urmași ca mulțimea celor ce se nasc să întreacă într-o mare măsură numărul celor ce mor”.
La baza existenței omului stau două principii:
a) principiul vital-biologic, specific tuturor viețuitoarelor
b) principiul rațional prin care omul se deosebește de toate celelalte viețuitoare ale pământului și prin care se face legătura cu Dumnezeu, Creatorul său, care i-a insuflat direct acest principiu.
Datorită acestei alcătuiri speciale, ca dar al lui Dumnezeu, „viața umană se prezintă sub două aspecte: exterior și interior. Și oricât de mărețe ar fi aspectele vieții percepute prin simțuri – deci ale vieții umane în aspectul ei exterior, ele constituie numai, ca să zicem așa, suprafața vieții umane ca expresie autentică a vieții interioare. Omul, însă, ca o singură făptură pământească rațională și liberă spre deosebire esențială de toate celelalte făpturi pământești vii, dispune de viața interioară sufletească”. Această viață lăuntrică sufletească a primit-o direct de la Dumnezeu prin acea „suflare de viață” de care ne vorbește cartea Facerii.
– Viața omului ține de Dumnezeu și este participare la viața lui Dumnezeu
Omul, ființa rațională care a primit viața sa ca dar din partea lui Dumnezeu, tinde spre asemănarea cu Dumnezeu sau spre îndumnezeire, adică unirea maximă cu Dumnezeu, imprimarea omului de plinătatea lui Dumnezeu, fără însă a se contopi cu El. Numai legătura dialogică cu Dumnezeu menține și promovează pe om în viața, ca de altfel toată natura creată. Ca să aibă viață omul avea ca ajutor din partea lui Dumnezeu harul. „În general nici o făptură nu se poate conserva și nu poate progresa spre ținta ei decât prin conlucrarea lui Dumnezeu, căci nici una nu are în sine izvorul puterii de viață. Dar omul ca ființă spirituală, chemată la comuniune cu Dumnezeu, trebuia să aibă harul dumnezeiesc tocmai ca expresie a acestei comuniuni din partea lui Dumnezeu”.
Prin faptul că Dumnezeu i-a dăruit viață, suflet, viața spirituală, omul are valoare deosebită față de celelalte existențe și ființe. Conform poruncii „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Fac. 1, 28) se mărturisește despre poziția deosebită a omului în cosmos, despre poziția lui de stăpân al celorlalte existențe. Viața omului ține de Dumnezeu și este participare la viața lui Dumnezeu, de îndată ce omul este făptura după chipul și asemănarea Sa.
Dumnezeu ne dă mereu și pretutindeni certitudinea acestei legaturi cu Sine, a esenței ei unice și irepetabile în raport cu restul universului, pentru că „În El trăim și ne mișcăm și suntem. Căci al Lui neam suntem” (Fapte XVII, 28).
Mântuitorul Hristos însuși își atribuie puterea de a da viață celor ce-L urmează: „Oile Mele ascultă de glasul Meu și ele vin după Mine. Și Eu le dau viața veșnică și nu vor pieri în veac, și din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 27-28). El are puterea de a le da viață pentru că este Fiul Tatălui, care este sursă supremă a vieții (Ioan 5, 26). Iisus Hristos este viața noastră (Col. 3, 4). În El noi creștinii avem mereu și pretutindeni semnul purtării de grijă a Proniatorului a toate, spre a ajunge să împlinim scopul mântuirii, prin El, așa cum El însuși ne cheamă și ne călăuzește: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6).
Darul divin al vieții este fundamentul tuturor posibilităților omului, căci fără a trăi, fără a munci, fără a fi folositor societății, omul nu s-ar bucura de tot ceea ce-i oferă frumos viața, de rezultatele muncii sale, pe de o parte, nici n-ar putea să creadă, să nădăjduiască și să iubească în așa fel încât faptele vieții sale pământești să-i ducă la răsplata sau osânda vieții viitoare, pe de altă parte. Dacă nu ar fi primit minunatul dar al vieții, dacă nu s-ar fi manifestat în această viață drept creatura cea mai de seamă a lui Dumnezeu, omul n-ar fi avut cum să contribuie la mântuirea sa.
(Preot Aurel Radu)