La începutul secolul al XX-lea, viața monahiilor din Mitropolia Moldovei și Sucevei era reprezentată de numai șase mănăstiri, majoritatea din Arhiepiscopia Iașilor: Agapia, Văratec, Agafton, Almaș și Războieni, la care se adăuga Adam, jud. Tutova, din Episcopia Hușilor. Cea mai importantă mănăstire de maici din Moldova era Agapia, care pe lângă frumusețea zugrăvelii săvârșite de Nicolae Grigorescu, așezământul mai avea o școală pentru fete, ateliere, dar mai ales hărnicia celor peste 260 de maici care atrăgeau numeroase personalități ale României din acea vreme. Pentru autoritățile statului, Mănăstirea Agapia reprezenta deja un loc de vilegiatură, care mai târziu va fi un adevărat reper turistic. În schimb, pentru Biserică era unul dintre așezămintele care nu cunoscuseră măsurile restrictive impuse de Cuza după 1860. Practic, Mănăstirea Agapia, ca și Văratec, era unul dintre așezămintele bine văzute în societatea românească, care ocupa un statut aparte în regimul atât de restrictiv de care beneficiau cultele în România regelui Carol I. În această perioadă, Mănăstirea Agapia era condusă de un consiliu economic în frunte cu stareța Epraxia Cozmescu și un consiliu spiritual format din patru maici. Călugărițele erau îndrumate duhovnicește de ieromonahul Veniamin Popescu, care avea metania la Mănăstirea Neamț, ajutat în slujire de alți șase preoți numiți de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
(Adrian Nicolae PETCU)
