Titlul de azi e pus între ghilimele întrucât este un citat din filosofia de gazon a clasicilor gândirii cu mingea la picior. Spuneți drept, așa e că ați auzit chestia asta după fiecare înfrângere, ratare, eșec (că nu-mi mai ajung pleonasmele….) din ultimii 10-12 ani?… că până atunci parcă mai avuseserăm, preț de alți vreo 10 ani, și niscai „succesuri”?
Miercuri, oarecum stârnit de calculele din „Gazeta Sporturilor”, conform cărora toate cele 4 echipe ale noastre (mai) aveau șanse de calificare, am stat ca de obicei călare pe cele două televizoare puse unul peste altul, să văd dacă Fener bate (sau măcar trage cu dinții de-un egal favorabil, desigur, Stelei, căreia nu i-ar mai fi rămas decât să-i bată și ea, la spartul târgului, pe aceiași olandezi!) în Olanda, astfel încât chestia asta, completată de victoria Stelei la Tiraspol, să-i fi dus pe ai noștri fix în „primăvara europeană”. Până la un punct, totul a mers cum trebuia: turcii, cu „turcul” Roberto Carlos sclipitor ca-ntotdeauna și cu un portar adevărat (chiar dacă sărit binișor de suta de ani) între bețe, au câștigat cu voioșie un meci chiar de fotbal, chiar în Olanda. Acolo unde, dacă vă amintiți, Steaua parcă reușise și ea să treacă de vreo două ori centrul terenului. Lucru pe care l-a reușit și în Moldova, pardon, în Republica Transnistreană, a cărei campioană, Sferiff Tiraspol, e de fapt campioana Moldovei! Hai că suntem tari: ne-a bătut (căci ce altceva e egalul -dublu!, că nici la București n-am fost mai breji – ăsta de la Tiraspol decât o înfrângere umilitoare?) o echipă care joacă în altă țară decât a ei!! Cât despre ce ne-a fost dat să vedem pe ecrane, pare mai degrabă o comedie, un circ: o panaramă de portar care își bagă singur în ațe o minge nici măcar șutată (continui să cred că negrul ăla a atins mingea cu talpa mai degrabă decât cu șpițul), un fundaș numai fițe și gărgăuni (Rada) care se pune pe driblat (că le și are al dracu’ cu asta!) la 20 de metri de poartă și, desigur, pierde mingea care doar întâmplător (că aveau și transnistrenii proștii lor!) nu ajunge tot în ațe, tot el reușind să trimită în corner o minge pe care a vrut să o șuteze spre centru (dacă era 1 metru mai la dreapta ieșea autogolul anului), un „născut talent și mort speranță” (Bicfalvi) care de la debutul lui senzațional și până acum a reușit să acumuleze doar slănină, oricum nu tot atâta cât Baciu, pe care tremurau șuncile… I-ați auzit după meci? „Viața merge înainte!” Și fotbalul. Dar fără ei.
