Viața lăuntrică în era informației

În lumea hipercomunicării globalizate, în era informației, omul preocupat de viața spirituală e pândit de riscul unei înțelegeri eronate a credinței. Întreaga lucrare a vieții spirituale ar putea fi restrânsă, de exemplu, la vorbirea despre, la cunoștința despre, trecând sub tăcere lucrarea propriu-zisă a poruncilor, valoarea făptuirii. În fapt, putem experia în viața de fiecare zi ușurința cu care putem vorbi despre o anumită realitate, în comparație cu făptuirea concretă.
La înțelegerea faptului că viața credinței este mai mult decât cuvânt ne ajută și numeroase texte din reflecția filocalică. Iată o observație formulată de Sfântul Isaac Sirul: mărturisirea de credință nu trebuie să ocupe întregul câmp de viață al credinței. „Dar siguranța credinței în Dumnezeu nu o dă neștirbirea mărturisirii, deși ea este maica credinței, ci sufletul; ce cunoaște adevărul lui Dumnezeu din puterea viețuirii. Odată ce afli în Sfintele Scripturi credința unită cu viețuirea, să nu legi cunoașterea credinței, rămânând la simpla mărturisire dreaptă a ei.”1
Câtă vreme reducem credința la dreapta mărturisire, suntem încă în regimul cuvintelor vorbite, fără fapte acoperitoare. Or, cum bine se poate verifica, aproape în toate planurile de activitate omenească, a ști, la modul deplin, nu e dat de putința de a vorbi despre, ci mai degrabă de aceea de a fi în conformitate cu.
Strădania de a trăi în conformitate cu presupune însă un efort prelungit. „Trebuie să se știe și aceasta, că nu se poate ajunge la măsura nici unei virtuți dacă nu se sârguiește cineva toată viața, cu toată puterea, spre dobândirea ei prin osteneală încordată și prin grija de făptuire, de pildă, de milostenie, de înfrânare, de rugăciune, de dragoste sau de vreuna din virtuțile generale”2.
Aceste observații sunt decisive astăzi, mai ales pentru că în creștinismul răsăritean se accentuează faptul că, în sensul ei cel mai autentic, credința este viețuire lăuntrică.3 Ea nu vizează, așadar, un anumit comportament, ci un mod de a fi. Cineva care se încumetă la lucrarea duhovnicească, prin împlinirea poruncilor, va constata că nici o situație a vieții, nici o acțiune din cele pe care le săvârșim de‑a lungul zilei nu sunt lipsite de relevanță spirituală.
Viața duhovnicească le socotește pe toate
Diverși autori cu viață îmbunătățită au evidențiat, de‑a lungul timpului, aspectul acesta: faptele obișnuite, gândurile și lucrurile lumii create, spațiul și timpul, existența în ansamblul ei, toate sunt într‑o legătură strânsă cu Dumnezeu, putând primi o valoare spirituală decisivă în urcușul duhovnicesc. De aceea, în textele Filocaliei găsim formulate prescripții ce vizează toate aspectele vieții omenești, și felul în care se cade să ne îngrijim de fiecare în parte. Câtă vreme Fiul lui Dumnezeu S‑a făcut om, cuprinzând în Sine, curățind și sfințind întreaga fire omenească, în devenirea noastră întru asemănarea cu El toate cele omenești contează: felul cum gândim, modul cum întrebuințăm puterile sufletești, cuvintele pe care le spunem, faptele pe care le săvârșim, modul cum înțelegem raportarea la semeni și la întreaga Creație. Contează cât și cum anume ne sârguim pentru rugăciune, în interioritatea noastră, cum și ce gândim despre noi înșine – în vremea dintre ceasurile laudelor, câtă vreme suntem singuri -, felul cum înțelegem să luptăm pentru a lega gândurile noastre de gândul la Dumnezeu, cât de încăpătoare ne este inima, cât de cuprinzătoare ne este purtarea de grijă pentru ceilalți, cu ce intensitate simțim chemarea lui Dumnezeu, vocația despătimirii și îndumnezeirii noastre și lucrarea Lui tainică în noi, în viața semenilor și în istoria lumii.
Strădania aceasta, de a instaura în sine, cu ajutor divin și prin multă osteneală, o nouă dispoziție lăuntrică, o nouă înțelegere a vieții, o nouă vedere a semenilor și a lumii, este de fapt lucrarea despătimirii. În forma ei deplină, credința și spiritualitatea ortodoxă ce decurg din ea nu sunt altceva decât trăirea cât mai deplină a acestei vieți noi, în Duhul, prin Fiul Întrupat ca om, într‑o tot mai deplină participare la comuniunea de iubire a Persoanelor Treimii.
Privirea spirituală, care sesizează lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să cuprindă întreaga realitate. Sfântul Maxim Mărturisitorul accentuează în repetate rânduri acest aspect: „Cel ce nu se oprește la latura văzută a slujirii trupești a legii, ci, pătrunzând prin căile minții în fiecare dintre simbolurile văzute, află rațiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această rațiune găsește pe Dumnezeu Însuși. Dibuind bine prin puterea minții în materia prescripțiilor legii, ca într‑o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul‑rațiune, care scapă cu totul simțirii. La fel și cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât cuprinde simțirea, ci cercetează cu mintea în chip înțelept rațiunea din fiecare făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreția arătată a lucrurilor însăși cauza lor”4.
Textul Scripturii, textura Creației și teritoriul lăuntric în lumina Duhului
O anumită activitate a minții, care descoperă pe Dumnezeu cercetând în chip înțelept rațiunea din fiecare făptură, însoțește și definește viața spirituală autentică. Cu alte cuvinte, faptele sale zilnice sunt însoțite de o lucrare interioară, aceea de a descoperi rațiunile puse de Dumnezeu în cele sensibile. Deși viața spirituală este expresia cea mai înaltă a îngrijirii de sine, ea păstrează o atenție, o considerație pentru întreaga Creație.
În același răspuns, pomenit mai sus, formulat de Sfântul Maxim Mărturisitorul, primim indicații despre maniera adecvată de receptare a textului Scripturii, a texturii Creației și a celor din teritoriul său lăuntric. Străduindu‑se să depășească latura văzută a Creației, omul se situează într‑o aceeași înțelegere ca și cel ce caută să deslușească în Scriptură și duhul celor scrise, nu doar litera. Și, în fine, cele două sunt înrudite cu strădania de a distinge, în interioritatea persoanei, mintea de simțire. Căutarea lui Dumnezeu în toate este, în final, una și aceeași. „Dat fiind așadar că însușirea proprie a celui ce dibuiește este discernământul, care pătrunde prin cunoștință simbolurile legii și contemplă cu știință firea văzută a lucrurilor, acela deosebește cele din Scriptură, din creațiune și din sine însuși. În Scriptură deosebește litera și duhul, în creațiune rațiunea și ceea ce se vede la suprafață, iar în sine mintea și simțirea. Apoi luând din Scriptură duhul, din creațiune rațiunea și din sine mintea și unindu‑le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându‑L pe cât se cuvine și pe cât este cu putință în minte, în rațiune și în duh”.5
Temeiul acestei deschideri este însăși Întruparea Fiului și se vede deslușit la Pogorârea Duhului Sfânt. La începutul lumii, Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facere 1, 2). La Întruparea Fiului ca om întreaga fire omenească a fost cuprinsă în El, și întreg cosmosul e recapitulat în Trupul Lui omenesc. Duhul lui Dumnezeu, care din veșnicie purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, se odihnește acum, după Întruparea Fiului ca om, și după Învierea Lui, și în Trupul și Sufletul Lui omenești, putând lucra prin aceasta în întreaga fire omenească, în viața tuturor oamenilor și în întreaga Creație.
De aceea, trăirea spiritualității creștine își verifică autenticitatea nu doar prin îngrijirea față de sine, ci și prin această deschidere iubitoare și încăpătoare față de toți, de semeni și față de întreaga Creație, nesituând nimic din toate cele create în afara lucrării lui Dumnezeu. De putința unei astfel de îmbrățișări iubitoare, care să dea mărturie de credința tare că în toate cele create stă ascunsă purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de toți oamenii, de aceasta suntem chemați să dăm dovadă astăzi, nu doar prin cuvânt, ci prin însuși felul în care trăim, în fiecare zi, în raport cu fiecare dintre semenii noștri.
Note:
1 ‑Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Cuvântul XXXIII, „Despre felul rugăciunii și despre celelalte lucruri privitoare la pomenirea neîncetată, ce se cer neapărat și sunt de folos când cineva, citindu‑le, le păzește cu dreaptă socoteală”, în Filocalia românească, vol. X, Editura Humanitas, București, 2008, p. 162.
2 ‑Sf. Ioan Damaschinul, Filocalia, vol. IV, pp. 189‑190.
3 ‑„Credința este ființare lăuntrică”, scrie Sf. Atanasie Sinaitul (în Călăuza. Îndrumar hristologic, Sophia/Metafraze, 2014, p. 51).
4 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 2, în col. Filocalia românească,vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, pp. 150‑151. 5 Ibidem, pp. 150‑151.
(material preluat din Ziarul Lumina)