Au trecut trei decenii de la moartea lui Titus Popovici și nu văd prea multe șanse să-și mai amintească vreodată cineva nici cărțile lui, care au dominat librăriile și bibliotecile anilor 50-60, nici filmele care, mai târziu, l-au decretat „corifeul cinematografiei române” (amintiți-vă „Dacii”, „Pădurea spânzuraților”, „Mihai Viteazul”, „Actorul și sălbaticii”, „Mircea”). Titus n-ar merita de tot dat uitării, cu atât mai mult cu cât n-a fost, cum s-ar crede, un personaj obedient până la capăt, nici un furnizor de marfă moralmente îndoielnică, deși onorabil rostuită scriitoricește. ”Nu-mi pomeni prea des numele meu, că se ieftinește” zicea Horea, conform, desigur, scenariului scris de Titus. Ceea ce azi nu pare comportare amenințător-spăimoasă, atunci era o formidabilă replică strecurată abil în plin și dezmățat cult al personalității. Iată răspunsul scenaristului la întrebarea mea „cum a putut să treacă?”: „pune-i în situația gingașă de a para acuza să-ți fie rușine la ce te-ai gândit! – și i-ai terminat! N-are nici unul curajul să lege sensul replicii de paranoia șefului. Chiar dacă simt grenada, că nu-s deloc tâmpiți, n-au cum să-și formulez obiecția – mai bine se prefac a nu pricepe.” Cenzorii îl cunosc, știu că Titus e-n stare să le pună întrebarea deschis, așa că preferă pur și simplu să tacă.
”Nu pot să aplaud în ritm. Sunt un rezistent” – își autoatribuia o frântură de dialog din romanul „Cartierul primăverii”. Va fi fost Titus un rezistent? Nicidecum, după criteriile din 1989. Când n-a dus-o deloc rău (material), s-a bucurat de tot soiul de onoruri și funcții, avea șofer personal, era abonat la sumedenie de prezidii, a cotizat (în scris) substanțial la împăunarea eroilor de carton (vezi „Puterea și adevărul”)… L-aș include mai degrabă în altă categorie, prea puțin luată în seamă, a marilor dezamăgiți.
În cazul romanelor „Străinul” și „Setea” îi suspectez un strop de bună-credință. Era foarte tânăr, idealurile vânturate propagandistic în acei primi ani păreau generoase, inatacabile și în deplin acord cu efluviile vârstei. Pas cu pas, și-a dat seama că totul este un enorm bluf și comunismul românesc nu urmărește triumful unei idei utopice, de altfel, ci întronarea unui clan. S-a retras în postură de ricaneur, pe o muchie instabilă, unde balansa omul deplin ajuns, incapabil să renunțe la comoditățile cotidiene, și celălalt Titus, cult, șarmant, poliglot, deosebit de inteligent, tot mai alarmat și îngrozit de deriva prevestitoare a unui sfârșit în care intuia că nu-și va găsi nicicum locul de odinioară.
Cărțile publicate după 1989 („Cutia de ghete”, „Cartierul primăverii”) par a ascunde, pentru cei ce nu l-au cunoscut cum se cuvine, intenții reparatorii întârziate, vinovate și oportuniste. Nu-i chiar așa. O replică având rang de cheie (”Crezi că se poate scrie despre ei în registrul tragic?”) a traversat și a marcat conștiința scriitorului cu mulți ani înaintea cotiturii din 1989. L-am bine cunoscut, am fost prieteni, așa că, probabil, n-au cum să mă obiectivez până la capăt, având tendința să văd mai degrabă latura lui ascunsă, revelată doar câtorva amici și ocrotită în pădure de obsesia microfoanelor. Am fost de multe ori împreună, de câteva numai în doi, în Deltă, după gâște sălbatice, apoi în Călimani, în Suceava, în Neamț. Eu trebuia să asigur logistica terestră (mașina, plus o canistră de vin), lui îi revenea transportul pe apă (avea prieteni credincioși printre marinari și pescari), plus slana ardelenească tăiată în felii transparente, irizate cu roșul de la boiaua de ardei. Seara, dârdâind de frig în cantonul pădurarului, urmăreau lecturile din caietul lui Titus. Pădurarul Vania (dinți de viplă, ochi de pisică) nu înțelegea nimic, drept pentru care nu-l încerca nici o spaimă – doar mirarea că domnii râd și se încruntă ca la teatru (unde-o mai fi caietul faimos în care Titus își notase replicile formidabile izvorâte din prezidiile anilor 47-48 de tipul ”Și acum dăm cuvântul reprezentantului reacțiunii catolice, iubitul nostru părinte Fodor!”). Îmi amintesc și genul de discuții în care eram implicați în căscioara lui Vanea de la Caraorman:
- Noi suntem comuniști?
- Păi, nu?
- N-avem cum fi. Din mai multe motive. Primul: comunismul e-o utopie ca oricare alta. Utopiile rodesc numai în raftul bibliotecii. Locul lui Marx e-acolo, în raft, alături de Morus, Campanella, Morelly, Babeuf și alți visători. Iar ceaușism nu înseamnă comunism. Al doilea motiv: un om inteligent poate fi de stânga, dar n-are cum fi comunist. Apoi, ia să luăm definiția din Dicționar și să vedem…
Intervine în discuție un alt confrate într-ale vânătorii, și el intelectual:
- Am căutat în Larousse cuvântul „comunism”. Nici nu figurează!
Titus îl privește compătimitor:
- Mă, tu ai căutat la communism cu un singur m!
Numai că vechea amiciție cu Titus Popovici avea să se fractureze definitiv și pilduitor. După ce am publicat la „Junimea” cartea lui Breban (inamicul de-o viață al lui Titus) „Bunavestire”, cu aprobarea secretarului CC al PCR C. Burtică (și el inamic declarat), Titus a considerat că-i momentul să împuște două trofee dintr-un foc, nemaicontând faptul că alicele mă ținteau snop și pe mine, editorul. Ce prietenie, nu putea pierde momentul să dea lovitura de grație! Drept pentru care, la Plenara Comitetului Central al CC al PCR, amicul Titus a izbit un discurs incendiar împotriva apariției la Iași a unui roman profund dăunător comunismului românesc, o carte imorală, periculoasă, adevărată rușine națională! Bine au făcut, spunea în vituperata intervenție, directorii editurilor bucureștene Valeriu Râpeanu și Marin Preda că au respins infamul manuscris, dar iată că s-a găsit să apară inexplicabil la Iași! Titus nu mi-a pomenit numele – a fost singurul hatâr ce mi l-a făcut. Ceaușescu, la sfârșitul Plenarei, a rostit cuvintele fatidice „Titus a avut dreptate!” (Textul avea să apară a doua zi în „Scânteia”.)
Titus a murit într-un accident de mașină, pe lângă Tulcea, în 1994. De sigur, s-a șoptit imediat că a fost ucis de Securitate, pentru că știa prea multe despre fosta nomenclatură a Partidului. De fapt, vânător pătimaș fiind, a-ncercat să tragă, din mersul mașinii, într-un nenorocit de iepure. Șoferul, neavertizat, s-a speriat și și-a zdrobit pasagerul de scoarța unui tei.
