După o săptămână ploioasă, bucureștenii au lăsat umbrelele sau impermeabilele acasă și au ieșit să se bucure de soare și vânt călduț. Dar, vremea bună nu aduce seninul și pe străzile neasfaltate ale Capitalei. Aici, înarmați cu cizme și lopeți, oamenii se chinuie să scape de noroaie.
Prinsă între lacul Plumbuita și Lacul Tei, strada Paroșeni nu are apă și canalizare, dar are asfalt. Cu gropi. Sau gropi cu insulițe de asfalt. „Stau de patruzeci de ani pe strada asta, dar nu am văzut niciodată asfalt curat. Bagă mereu zgură. La prima ploaie mai serioasă, se duce tot. Au venit și acum vreo doi ani. Ar fi vrut să bage iar zgură adunată de la alte asfaltări, ca să nu mai plătească la groapa de gunoi. Nu i-am lăsat să ne pună. Ce suntem noi, gunoi, ca să primim mereu resturile de la alții?”, se întreabă Aurelian Macovei.
Câteva case mai încolo, Florica Pom face mâncare pentru cei șase copii. „Stai așa, s-o pun jos pe asta mică și vin să îți arăt eu niște gropi.”, spune Florica. „Aia mica” are băsmăluță înflorată și ochii mai rotunzi decât cercurile lanțului de aur de la gâtul femeii. Cum îți cobori ochii, prins de fusta creață a femeii, un alt mititel, cu ochi mari, smotocește un motan peste măsură de gras. „La noi nu e de nici unele! Nici apă nu am!”, se plânge Florica. Deși strada are o conductă de apă, femeia nu se poate racorda, pentru că majoritatea conductelor nu au fost trase până în fața gospodăriilor. Florica merge să ia apă de la cele două cișmele din stradă. Azi este fericită. Tocmai s-a înțeles cu vecină ca, pe timp de iarnă, s-o lase să ia apă de la ea. „Nu ne face asfaltu’, da’ măcar ne dă spectacole, ne aduce mulți cântăreți în Plumbuita, să știți!”, spune femeia.
Spre Fundeni, pe Bârzava, mâlul pare să dea înapoi. Pe strada alăturată, însă, se răsfață o plapumă groasă de noroi. „Dacă ar lua foc vreo casă, nu ar avea cum să intre pompierii până acolo. Hai, că Salvarea te mai ia pe jos cu targa, în caz că ți se întâmplă ceva. Dar cu focul nu te pui! Când văd că iese fum de la vreun vecin, mi-e și frică.”, spune Laurențiu.
Noroiul dă de furcă și străzilor învecinate. „Canalul de aici e înfundat. Apa venea de acolo, de pe strada lor, cu mâl, cu noroi, și a colmatat canalul. Cine să vină să repare?”, se plânge George Morcoviță. George stă la un pahar cu un tovarăș, care are o singură cerință: să nu fie filmat. „Ei, e de înțeles, el lucrează la primărie!”, râde George. Omul de la primărie are multe povești de spus. „Asta nu-i o stradă care arată rău. Să mergeți pe Răileanu. Acolo le-au spart ălora strada de trei ori. Au greșit de fiecare dată câte ceva și-au tot spart. A plouat cu reclamații la noi. De vis!”, povestește angajatul primăriei. „Nu aveți cameră ascunsă, nu? Lucrez la primărie, nu da bine să apar în timp ce mă umflă râsul de gogomăniile pe care le facem!”, spune omul, înainte să se așeze iar în fața paharului de vin.
Pe Nistor Răileanu, de la un capăt la altul, strada e decopertată și înghițită de noroi. „A fost desfăcută pentru canalizare, s-a canalizat și s-au greșit cotele. Pe o jumătate de stradă au săpat la trei metri, pe aialtă jumătate la patru, apoi, la mijloc, și-au dat seama că nu pot uni țevile. De un an nu mișcă nimeni nimic. De un an numai porțiunea asta, pentru că strada e începută cam de doi, trei ani. Au greșit cotele de trei ori și de fiecare dată au spart iar strada. Acum toate străzile au canalele înfundate, că nu se poate să le dea scurgere. Cum să greșești de trei ori? Cum să spargi strada de trei ori?”, se întreabă Adrian Alexe. Oamenii spun că, în actele primăriei, strada apare că asfaltată, cu toate că, în afară hârtiilor, noroiul băltește până aproape de porțile lor.
„La primărie a apărut ca asfaltată și ea nu a fost niciodată asfaltată. Și acum, când e desfăcută, tot asfaltată apare. Când ne ducem pentru o lucrare, ne spun că nu avem voie să o desfacem pentru că e asfaltată. Acum probabil că s-au lămurit. Nu ne dădeau aprobare pentru gaze pentru că nu ai voie să desfaci o stradă asfaltată. Au spart și ce-aveam noi bun, canalizarea veche. Le-au distrus, le-au înfundat și așa au rămas”, se plânge omul. „Ultima oară când au venit să lucreze, muncitorii căutau cumetri prin cartier, ca să vândă motorina. Cu ce să mai termine aici, când ei vând motorină?”, adaugă Gheorghe Popescu.
Câteva case mai încolo stă Paula Tache. Femeia suferă de diabet și, de trei ori pe săptămână, ambulanța vine să o ducă la spital. Azi nu e acasă. E zi de dializă. „Ambulanța vine să o ia de pe strada paralelă, nu are cum să intre aici. Doamne ferește să avem nevoie de pompieri!”, povestește soțul Paulei, Sile.
În Baicului, pe strada Rodica, oamenii trăiesc de-a valma în case mâncate de igrasie. Cocoțată pe gard, cu sprâncenele arcuite în uimiri, o bunică cu basma pestriță își rostește sfios nemulțumirea: „Până ieși sus, la șosea, trebuie să ai alți galoși, de schimb. Parcă suntem blestemați pe strada asta!”.
Mădălin are cizme largi și palmele brăzdate de crăpături, ca niște dâre aspre și lungi. De câteva minute bune râcâie pământul de lângă gard cu o cazma. „Fac un șănțuleț, poate s-o mai scurge noroiul ăsta!”, oftează el.
Mai încolo, o femeie și-a scos recamierul în fața porții și doarme. „Sunt printre puținele familii de rromi care au mai rămas aici. Că e uscat, că e noroi, nu contează, ei își scot la poartă toată vară recamierul și așa dorm”, spune Ana, care cară spre casă două găleți pline ochi cu apa. „Eu stau mai încolo, nu am apă. Nu iau niciodată gălețile fără mănuși, că îmi tăie degetele”, zice ea. Părinții Anei stau într-o zonă frumoasă, pe lângă Gara de Nord. Ana a venit pe Rodica după Marian. Nu îi place, e prea mult noroi, nu are canalizare și nici apă. Vara, oamenii își golesc WC-urile și aruncă sacii în lac. În același lac se bălăcesc și copiii. David, copilul Anei, va merge în toamnă la școală. Nu vrea să îl crească aici, dar Marian „e mândru” și nu vrea să se mute la părinții ei. Azi Ana e bucuroasă nevoie-mare. De dimineață, înainte să plece să ia apă, Marian a întrebat-o: „Băi, Ano, n-ai vrea să ne mutăm la ai tăi?”
Constantin Gheorghe e un bătrânel cu fața ascuțită și cu ochi albaștri ca miezul cerului. Nu aude prea bine, așa că nu îl deranjează copilul de peste drum, care lovește cu ură un televizor vechi cu ciocanul. Se joacă. „De 50 de ani, de când m-am mutat eu aici, nu s-a asfaltat niciodată. A venit să vadă, da’ a spus că nu poate să înceapă, că e șina de tren prea aproape de stradă și nu se poate”, spune nea Constantin. Între timp, puștiul de peste drum a lăsat ciocanul și mângâie televizorul spart așa cum ar mângâia o pisică.
În Berceni, pe stradă Dealu Aluniș, un bucureștean pornește în aventura vieții lui de șofer: vrea să ajungă, cu mașină cu tot, la capătul celălalt. După câteva minute în care roțile se învârt neputincioase în noroi, mașina reușește să plece din loc. Câțiva metri mai încolo, se împotmolește iar. Pe câmpul din stânga, un câine cu blana mâncată de noroi, s-a oprit în loc și privește, fără prea mare interes, scena.
Strada Odei a fost asfaltată în două rânduri, așa că banda din stânga e mai înaltă decât banda din dreapta. Informal, localnicii spun că, de fapt, pe ici, pe colo, muncitorii au mai vândut câțiva saci de ciment, iar banda din dreapta a tras ponoasele. Nici muncitorii care lucrează, în prezent, la înlocuirea bordurii, nu reușesc să se facă mai plăcuți de către locuitorii de pe Odei.
Geta și Elena Stroe sunt în stradă de-o oră. Așteaptă poliția. Surorile spun că, în pauza de masă, muncitorii și-au folosit uneltele ca să facă o spărtură în gard și să între în curtea lor. „Eram în casă și, când am ieșit, ne-am trezit cu doi dintre ei în curte. Restul stăteau de pază, Uitați ce spărtură mare au făcut în gard, ca să poată intră. Au și spart, au și dat scândurile la o parte. Am chemat deja poliția, trebuie să apară”, spune Geta. Motivul pătrunderii prin efracție e de găsit în poveștile lui Nică despre cireșele lui moș Vasile, din „Amintiri din copilărie”. Asemenea omologului de pe Ozana cea frumos curgătoare și muncitorii de pe Odei au poftit la cireșe. La cireșele din curtea surorilor Stroe:”Ia uite, Geto, o lădița! Și-aduseseră și lădițe!”. La capătul străzii, muncitorii își văd conștiincioși de treabă: „Nu am furat nimica, domn’e, nu știm nimic de niciun cireș, lăsați-ne în pace!”. „Ciresele ca cireșele, dar ei înlocuiesc niște borduri nou-nouțe cu alte borduri nou-nouțe. Ce mișmașuri or fi la mijloc?”, se întreabă Vali, de peste gard.
În nordul Bucureștiului, nu departe de pasajul Pipera, locuitorii de pe Țințea și Caierului așteaptă cu sufletul la gură ziua în care vor vedea apă, canalizare și asfalt. Nea Mitică locuiește la capătul străzii și se întoarce de la cârciumă. Are cizme cu două numere mai mari și umbrelă „Hello, Kitty!”, prin care trece ploaia. „Asfaltul ca asfaltul, dar nici apă de băut nu avem. Bem dintr-o conductă pe care au tras-o acu’ douăj’ de ani de la metrou. De acolo beau și muncitorii de pe șantier, de acolo bem și noi. Ce să facem?”, oftează nea Mitică, în timp ce picăturile de ploaie i se înnoadă sub bărbie.
La alegerile trecute, caravana unui candidat la primărie i-a lăsat, drept pomană electorală, un afiș, un pix, un tractoraș de jucărie și-un lighean. „Hai, să nu zic, tractorașu’ a fost bun, i l-am dat lu’ nepotu’-meu, e la grădiniță. Da’ ligheanu’? Nu mai bine să mă fi legat la apa și dup’-aia să-mi fi dat ligheanu’?”, se întreabă omul, în timp ce-și scutură cizmele mâncate de noroi: „Mi-a intrat apă. A două pereche care mi se tăie săptămâna asta”.
În spatele Gării Chitila Triaj, pe stradă Medrești, în cizme de cauciuc și trening, Adrian Ciocârlan drenează apa dintr-o baltă, cu sapa. Strada are 80 de ani și, spune el, nu a fost niciodată asfaltată. „Ultima oară am fost vizitați de ăștia cu străzile anul trecut, în decembrie. Ni s-a promis că în toamnă o să fie asfaltată, că o să avem canalizare, apă… și că o să bem șampanie la colțul străzii.”, râde Adrian.
Sătui de mirajul asfaltului care nu mai vine, medreștenii le-au propus autorităților să îi lase să își facă singuri, după puteri, măcar canalizarea. Răspunsul a fost scurt și amenințător: cine își face singur canalizare, ia amendă. „Am zis să facem un hei-rup toți vecinii, să ne mobilizăm și să ne facem singuri, fiecare în dreptul porții lui, să săpam cu târnăcoape, cu lopeti, dar de la primărie ne-au spus că suntem pasibili de amendă. Omul sfințește locul, dar când nu ți se permite… îți taie tot elanul și entuziasmul. O să se întâmple la un moment dat, că sunt obligați de Uniunea Europeană, trebuie să îi ia cineva de urechi, nu? Dar când o să fie asta, nu știu”, conchide omul. Apa începe să șiroiască, gâlgâind pe șănțulețul croit de sapa lui Adrian. În câteva ore, balta se va muta din fața gardului verde al lui Adrian în fața gardului vecin.
Constantin stă pe aceeași stradă, patru case mai sus. „La noi, când vine cineva, îți e rușine. Iulian, băiatul meu, lucrează la o firmă. Când mai vine cu șoferul acasă, îl pune să oprească cu două străzi mai în spate. Până aici vine pe jos. Ce o zice bietul șofer? Ce o spune mai departe? Că stă domnu’ Iulian pe cea mai nenorocită stradă din oraș!”, oftează Constantin.
Pe Buclei, tanti Maria Minea, încălțată în gumari, arată spre un băiat desculț, care încearcă să alunge apa din fața porții, cu o mătură: „Uite baiatu’ ăla de colo cum se chinuie să dea apa la o parte. Poți? Păi, nu poți! Nu se duce apa. Știe să va spună mai multe vecinul meu. Vecine, ia vino încoa’!”.
Vecinul, Spiridon Mihailă, nu are timp de povești. Are altele pe cap. I-a intrat apa în pereții casei și trebuie să meargă să cumpere doi saci de ciment, pentru reparații. „A ajuns lumea să-și vândă casele. Și doamna de lângă mine vrea să vândă, că strada asta e mereu plină de noroi. Parcă am stă pe o uliță. Asta e capitală europeană?”, se întreabă omul. Cu toate astea, nea Spiridon e optimist: „Oricum, aici nu e așa rău. Am văzut eu altele și mai rele la viața mea”. În spatele lui, băiatul desculț s-a încălțat cu două pungi groase, de hypermarket .
Pe stradă Fiordului, noroiul descurajează orice tentativă de plimbare. Puțin mai încolo, pe strada Mamaia, gardul roz al unei vile simandicoase se reflectă, grațios, într-o baltă. Proprietarul tocmai și-a scos mașina și demarează, încet, spre capătul străzii. Măsura de precauție este, însă, inutilă. O bufnitură înfundată, urmată de o înjurătură de toți sfinții din cer, anunță inevitabilul: în câteva ore, buzunarul unui patron de service auto va fi burdușit cu câteva sute de lei în plus.
În Giulești, strada Pătrarului desparte două lumi. În stânga, lumea celor care locuiesc în apartamente cochete. În dreapta, lumea celor care își târăsc picioarele, zi de zi, prin noroiul gros al ulițelor.
Valeriu locuiește de când se știe pe Pătrarului. Nu mai speră să vadă vreodată asfalt. „De asfaltat nici pomeneală, deocamdată. Acuma să scăpam de nenorocirea care este aici. Au mai trimis o dată, tot în campanie, niște muncitori. Au lucrat până la jumătatea străzii, apoi au câștigat, au pierdut, ce-au făcut, că a rămas strada așa. Sunt oameni disperați, dacă mergeți încolo, o să vedeți c-au intrat apele peste ei, s-au înmuiat pereții, casele sunt șubrede. Toată apa nu are unde să se ducă”, spune Valeriu. Spre capătul străzii, doi muncitori scot apa dintr-o groapă, cu gălețile. „Cam din decembrie lucrăm la canalizare. Nu avem unde să evacuăm apa, o tot scoatem, dar, dacă plouă iar, vine înapoi”, spune unul dintre ei.
Nea Marin locuiește peste drum de groapa făcută de muncitorii de la canalizare. „Uitați-vă aici, e apă peste tot. Le-a intrat oamenilor apa în case. Filmați și acolo, peste drum, la doamna Măria. Să vă ducă înăuntru. Pe partea astalaltă, la mine, e la fel”, oftează nea Marin. Peste drum, Maria tocmai iese din curte. Pleacă să își ia nepoțelul de la grădiniță. „Azi iau cu mine două pungi, să i le leg peste pantofiori. Ieri a venit cu pantalonașii plini de noroi”, spune femeia.
Pe Intrarea Izvorani nu e țipenie de om. De peste gard, nea Nelu, bătrânel hâtru, aruncă o glumă: „Se usucă noroiul pe noi! Nu vedeți? Numai bălți. Așa e în fiecare an. Dac’-oi muri într-o săptămâna d’-asta, cu ploaie, îmi vin bocitoarele în cizme pân’ la fund. Eu vreau să mă plângă femei cu piciorul descoperit, he-he!”.
Dincolo de calea ferată, începe strada Valea Lungă. Valea Lungă a noroiului. În apropiere de Valea Lungă, pe strada Dantelei, se cască o groapă care se întinde pe câteva zeci de metri. „Dacă intru acolo, în mijlocul apei, îmi faceți și mie o poză? Săptămâna trecută a venit și m-a filmat de la televizor. A zis că, dacă intru în apă și mă fac că alunec când ei filmează, mă dau la televizor. Mă dați și la ziar?”, întreabă Robi. Robi stă pe Dantelei și, de două săptămâni, poartă aceeași pereche de cizme roase, prin care îi intră apa. „A zis ăia de la televizor că îmi cumpără altele dacă mă bag în apă… n-a mai venit să mi le aducă”, zice el.
Pe strada Văleni, în trening și papuci, Florin Dumitru croiește un șănțuleț, cu lopata. „Dacă nu fac treaba asta, o să îmi intre apa în garaj, e la nivelul străzii”, spune omul. Locuitorii de pe Văleni se consideră, însă, norocoși. Jumătate de stradă le-a fost asfaltată, la alegerile trecute. „Au venit înainte de alegeri și au început să asfalteze. Când s-au terminat alegerile, și-au luat uneltele și-au plecat. Strada a rămas așa cum o vedeți, asfaltată pe jumătate”, spune omul.
Două porți mai încolo, bunica Elisabeta are o mare nelămurire. Întrebarea bătrânei este de o simplitate dezarmantă: de ce bucată de stradă pe care locuiesc vecinii ei este asfaltată, iar bucățica pe care locuiesc ea și Florin e înghițită de noroi? În așteptarea unui răspuns mulțumitor, bătrâna s-a adaptat: „Când mai vin să cârpească străzile altora, îl trimit pe nepot să mai ia pietre de la ei și le punem și noi pe stradă, că să acoperim gropile”. Pe Ițcani, o stradă de câteva zeci de metri, situația e aceeași. Asfaltarea a fost începută, dar s-a oprit după nici un metru.
Pe Zăbrăuți, câinii mâncați de râie, grămezile de gunoi, gropile adânci și bălțile uriașe conviețuiesc într-un tablou de coșmar. Sărăcia este peste tot, de la ferestrele lipite cu scotch și până la copiii care joacă fotbal cu sticle de bere. Pungile burdușite cu gunoaie, înfipte de binevoitori în gurile de canal fără capac, par să fie singura urmă de „bunăstare”, în toată mizeria din cartier.
Sorel umblă desculț, cu pantalonii întăriți de la noroiul uscat și mâinile negre de la căutat sticle din plastic prin mormanul de gunoi care se înalță în stânga străzii. Nu îi pasă prea mult de ploaie, asfalt, de lipsa canalizării sau a curentului. El știe una și bună: e bucuros că azi a găsit multe sticle. Cu banii de pe sticle, el și femeia lui vor să meargă duminică la hypermarket, ca să cumpere făină. „Avem ce mânca toată săptămâna! Ne ajunge făina aia pentru șapte pâini!”, spune el. Înainte să își croiască drum înapoi, printre blocurile coșcovite, Sorel se oprește să privescă gunoiul. „Mi-ar plăcea să avem bani să plecăm de aicea”. Unde? „Unde să nu îmi între apa în papuci”, spune râzând Sorel. Un șobolan gras iese din grămada de gunoi și traversează, în fugă, șoseaua. Sorel se ia după el: „Șobolanii știe unde e îngropate sticle, le place să le roadă”.
Departamentul Social, social@mediafax.ro
