Viața în roșu

Cu mare întârziere am intrat în posesia celor patru volume intitulate „Viața în roșu”, datorate gazetarilor francezi Christian Duplan și Vincent Giret (autori, între altele, ai documentarului TV „Repression roumaine”) Mai bine mai târziu – noroc de anticari! La Paris, cărțile au apărut în 1994; la noi, au fost traduse și publicate (Ed. „Nemira”) acum 12 ani. La sfârșitul volumului IV, autorii așează un capitolaș intitulat „Ce a ajuns fiecare”, după modelul filmelor documentare americane ce înserează, înaintea genericului de final, informații despre evoluția ulterioară a personajelor principale: X a ajuns ambasador în Nicaragua, Y a fost executat la Pentonville, Z cultivă gulii în Polonia, W este poștaș la Adis-Abeba. Merge în film; cartea, pe care o iei din raft și peste 50 de ani, nu îngăduie astfel de stop-cadre, din care afli că Iliescu „continuă să conducă destinele României”, Petre Roman este liderul Partidului Democrat, Doina Cornea „pledează pentru întoarcerea Regelui Mihai” ș.m.a. Doar în cazul lui Goma, informația își păstrează și-și va păstra actualitatea: „continuă să scrie”.
Duplan & Giret își propun să relateze epopeea oamenilor care, în spatele cortinei de fier, au făcut adevărata istorie a Europei de est: Havel și Carta 77, Walesa și „Solidaritatea”, Rajk și „nesiguranța maghiarilor”, Doina Cornea „și singurătatea românilor”. Din rândul fiecărei nații au fost alese destine considerate reprezentative, unele eșuate în tragic (Rajk, Slánsky, Imre Nagy, Dubcek ș.a.), altele, împlinite într-o devenire nici ea până la capăt fericită (Gorbaciov, Havel, Roman ș.a.)
De-a lungul unui total de peste 1650 de pagini (!) este demontat mecanismul ce a asigurat îndelunga funcționare a „democrației” simulate și a terorii înfoiate, sub semnul și în numele cărora „lagărul socialist” a fost teatrul unor excese, abuzuri și ilegalități cumplite – dar și al curajului protestatar dus până la eroism. Documentarea cărții se arată a fi „beton” („fiecare detaliu și fiecare anecdotă provin din mărturii”); pentru capitolele consacrate României s-a asigurat colaborarea unor istorici de prestigiu, au fost intervievați zeci de subiecți mai mult ori mai puțin relevanți, se invocă o bibliografie bogată (nu fără știrbituri) – ceea ce n-a împiedicat apariția unor erori de toate calibrele. Nu-i mare nenorocire faptul că i se pune, lui Ceaușescu, șapcă în locul căciulii negre (la mitingul-lespede), că pe doctorul Vianu nu-l cheamă Vaniu, nici că Iliescu n-a fost niciodată prim-secretar la Timișoara, ori că ar fi fost debarcat deoarece „s-a opus construirii canalului Dunăre-Marea Neagră (corect: Dunăre-București); poate, însă, dezamăgi tratarea evident preferențială a unor subiecți (Walter Roman), probabil, datorită penuriei cronice de „nesupuși” români autentici și de o rezistență mai articulată, prin comparație cu ce ne arăta „viața în roșu” a celorlalte „democrații populare”.
Cât se poate de regretabilă implicarea românească în detenția lui Imre Nagy (un rol esențial avându-l tocmai Walter Roman!), ca și parodia de proces înscenat lui Ceaușescu, redată in extenso. Ne place, nu ne place, dar portretul nației române protestatare iese destul de șifonat. Cei doi francezi strecoară insidios o întrebare, de regulă, ocolită și, oricum, rămasă până azi fără răspuns: cum se face că țara cu cea mai pirpirie dizidență anterevoluționară s-a procopsit cu cea mai mare armie de revoluționari recunoscuți oficial dintre toate statele Estului European? N-am avut (și n-avem) o societate civilă autentică, responsabilă și apolitică, n-am avut mișcări sindicale de amploarea și răsunetul „Solidarității”, n-am avut o „Cartă 77” (decât schița firavă „Mișcarea Goma”), biserica ortodoxă nu s-a angajat pieptiș, asemenea celei catolice, n-am avut personalități de talia unui Havel, Saharov, Michnik, Walesa, Mlynář, cei doi Rajk ș.m.a., în procesele politice de răsunet (Pătrășcanu), acuzații și-au arătat atașamentul față de politica PCR, iar cei câțiva dizidenți autentici (Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Paul Goma) nu s-au implicat hotărâtor în viața publică post-decembristă.
Peste toate cele de mai sus, avertismentul lui Havel, valabil și pentru români: „Noi toți ne-am obișnuit cu sistemul totalitar, acceptându-l ca pe un fapt imuabil și, în acest fel, am contribuit la menținerea lui. Altfel spus, noi, toți – deși fiecare într-o măsură distinctă, suntem răspunzători de funcționarea mașinii totalitare, nefiind doar victimele, ci și coautorii ei.”