Viața în Hristos ne sfințește existența

În lucrarea De vita beata, filosoful Seneca arată că toți oamenii, în chip natural, „doresc să trăiască o viață în fericire, dar nu toți înțeleg în ce constă viața fericită. La fericire se ajunge greu […] Viața noastră scurtă se macină în mijlocul rătăcirilor de tot felul, chiar dacă zi și noapte ne-am strădui să ajungem desăvârșiți“.
Nu puțini sunt oamenii care azi, ca și unii din trecut, au aceleași aspirații, dar își risipesc viața fără folos, în plăceri păcătoase, plângându-se de scurtimea ei, știind că „plăcerea păcatului este ca o umbră și ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea, însă pedepsele care o urmează nu au sfârșit. Puțină este dulceața pe care i-o dăruiește omului, dar veșnică amărăciunea“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Zbaterea omului se transformă, în aceste condiții, într-o luptă cu fantasmele și amăgirile, care aduc neîmplinire, dezamăgire sufletului omului secularizat, chiar dacă din punct de vedere material este realizat.
În acest sens, cuvintele Mântuitorului sunt elocvente: Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, dar sufletul și-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16, 26).
Mântuitorul a deschis o nouă perspectivă asupra vieții
Odată cu venirea Mântuitorului în lume, s-a deschis o nouă perspectivă asupra vieții. Ea nu mai este doar un bun de care să dispună omul în mod discreționar și fără măsură, să trăiască deșănțat. Viața este un dar de mare preț pe care Dumnezeu îl dăruiește omului și în care ar trebui să se întâlnească iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru om cu iubirea curată a omului pentru Dumnezeu: „L-a făcut capabil să recepteze iubirea dumnezeiască și s-o înțeleagă, l-a creat pe om din iubire, și nu putea să-l creeze decât liber, căci aștepta iubirea de la el ca răspuns la propria Sa iubire“ (Petroniu Florea).
Un creștin nu poate să-și trăiască viața fără să se raporteze continuu la Cel ce i-a dăruit-o, la Dumnezeu – Izvorul vieții, „că nimic nu mulțumește atât pe Dumnezeu ca o viață bună“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
O atitudine responsabilă pune în valoare cu adevărat măreția omului, mai ales în vremurile noastre epuizante și înrobitoare, pline de insensibilitate duhovnicească și ignoranță. Interesul imediat al omului cantonat strict în spectrul funcțiilor fiziologice și al necesităților materiale l-a făcut să uite de nevoile reale ale vieții, care înalță și mântuiesc sufletul.
Faptul că existăm este un mare dar dumnezeiesc, dar, totodată, nu ar trebui să uităm că nu putem trăi oricum. Dumnezeu îl cheamă pe om să se ridice la înălțimea menirii sale, nu-l constrânge. A trăi viața într-un fel sau altul este o alegere liberă a omului, dar felul cum alege să trăiască îl poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu, îl poate valoriza sau îl poate distruge. Există, din nefericire, oameni care aleg să trăiască străini de Adevăr, departe de Hristos-Calea Vieții, neglijând atât trupul, cât și sufletul, grăbindu-și astfel moartea, nu doar trupească, ci și sufletească.
Domnul Iisus Hristos este modelul desăvârșit după care să ne conducem în viață, pentru a trăi frumos aici, pe pământ, în armonie cu Dumnezeu, cu semenii, cu noi înșine și pentru a aspira dincolo la bucuria veșnică. Viața este scurtă, unică, irepetabilă, dar o putem face nesfârșită și sfântă. Drumul către acest ideal începe, pentru creștin, de aici de pe pământ, din Biserică, din momentul primirii Tainei Sfântului Botez, când viața celui botezat se unește cu viața lui Hristos, care îl reînnoiește.
Pentru cei ce cred în Hristos, viața pământească reprezintă anticamera veșniciei, locul pregătirii pentru viața cerească, moartea nemaifiind deznodământul implacabil al vieții, ci puntea către viața cerească.
Nimic nu poate egala învățăturile Domnului, ele sunt stâlpii unei vieți armonioase, în care axa trăirii omului este Dumnezeu, nu iubirea de sine, din care „se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de arginți și al slavei deșarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naște gândul desfrânării; din iubirea de argint, gândul lăcomiei și al zgârceniei; iar din slava deșartă, gândul mândriei… Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale și o țin la pământ, stând cu toate deasupra ei, asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai ușoară și mai sprintenă decât focul.“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Creștinul știe că nu se poate regăsi deplin decât în Hristos și prin Hristos – „viața creștină este în noi reproducerea vieții lui Iisus Hristos…înseamnă a ține seamă de Iisus Hristos în toate lucrurile. A iubi pe Iisus Hristos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hristos. Iată toată viața creștină.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Axa vieții noastre creștine trebuie să fie Hristos
Creștinul adevărat așază înaintea lucrurilor materiale pe cele spirituale, valorile care dau consistență vieții. Scopul existenței este perfecta armonizare a gândului cu fapta, susținut fiind de puterea lui Hristos, întru Care s-a botezat și s-a unit, în mod liber, potrivit răspunsului: Mă unesc cu Hristos, pe care l-a dat atunci când a devenit membru al Bisericii. Pentru creștinii primelor secole, acest răspuns nu era o formalitate, ci mărturisirea convingătoare și adesea chiar confirmată prin sânge a unirii cu Hristos.
Creștinul conștient de chemarea pe care o are nu poate trăi oricum. Creștin ori ești, ori nu ești.
Între vorbă și faptă, în viața creștină e bine să fie o consonanță; aceasta ar fi dovada împlinirii cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care mă iubește.“ (Ioan 14, 6)
Poate ar trebui să ne mai întrebăm, din când în când: care este relația mea cu Hristos, cum se vede Hristos în viața mea? Credem și trăim cum am fost botezați? Cât de tare suntem atașați de Biserică – „puterea care integrează, locul unde sufletele biciuite de furtună ancorează în certitudinea metafizică a credinței“ (Nichifor Crainic)?
Sunt creștini care se cred a fi credincioși, dar fără a se regăsi în Biserică. Aceștia sunt, de fapt, creștini ocazionali, care nu mai înțeleg importanța și rolul actelor sacre, sfințitoare, pentru care credința devine un apanaj doar al sufletului, Hristos fiind cinstit doar în inimă, fără să fie mărturisit. Se poate vorbi de un oportunism al credinței, de un creștinism al suficienței, în care învățăturile lui Hristos sunt observate selectiv și justificativ. Din punctul lor de vedere, Hristos reprezintă pentru viață ceva auxiliar și periferic. Evanghelia se transformă „într-un instrument de legitimare a valorilor noastre existențiale, Evanghelia este siluită printr-un arbitrar necunoscut al altor vremuri.“ (Nicolae Berdiaev)
O asemenea perspectivă ne face să înțelegem de ce trebuie să rămânem în unitate cu Hristos, ieșind din sfera unei vieți egoiste, plină de patimi și păcate care ne pot distruge.
Viața nu-și găsește împlinirea decât prin mântuirea sufletului. Toate celelalte preocupări ale vieții slujesc acestui scop înalt: mântuirea are prioritate, după cum cerem într-una din rugăciunile sfintei Biserici: Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Așadar, în lupta noastră pe care o ducem în viața aceasta cu toate provocările sociale, când reclama ia locul produselor de calitate, minciuna ia locul adevărului, ura, locul iubirii, legătura cu Hristos este esențială. Numai așa putem să rezistăm în fața iluziilor și a părerilor false, să respingem pornirile pătimașe, să răzbim în fața violenței și a urii.
Adevărații creștini nu s-au îndoit niciodată de ajutorul lui Dumnezeu. Prin rugăciune, fapte bune, credință, putem învinge toate ispitele și putem duce o viață curată.
Este o binecuvântare și o mare fericire să ne fi născut într-o țară creștină, în care de mici ni se oferă șansa mântuirii, în care zi de zi clopotele Bisericii ne cheamă la Hristos.
(Pr. prof. dr. Dan Toader, sursa: Ziarul Lumina)