Viața bate filmul!

Marele Premiu al ediției a XII-a a Festivalului Internațional de Film „Eco-etno-folk” a fost decernat unui documentar de senzație, cu adevărat tulburător, ce ar merita să fie proiectat nu numai în toate (câte or mai fi rămas?) cinematografele românești, dar mai ales să fie inclus în programele curente ale posturilor tv.
Despre ce-i vorba? În 2008, un sat străvechi de pe Valea Mare (Oltenia) a fost demolat casă cu casă, pentru a face loc unei mine de cărbuni exploatată la suprafață. S-a început cu cimitirul, unde buldozerele au scos și oseminte mai vechi de două veacuri, spre a fi mutate cine știe unde, în ce ordine și cât de identificabile pentru rubedenii. A venit rândul bisericii. Sub ochii uimiți ai sătenilor terifiați, o macara a înhățat clopotnița cu totul, spre a o trânti într-o imensă basculantă de șantier. Sfinții din vechile fresce au fost atacați cu târnăcoapele. Martor, paracliserul a crezut mai întâi că-i prins într-un vis urât, dar norul de praf stârnit de uneltele demolatorilor și scrâșnetul frescelor martirizate i-au dovedit că toate-s aievea, coșmarul nu-i coșmar – până când n-a mai rămas nimic din lăcașul construit de strămoși. După care măreață ispravă a început dărâmarea caselor sătenilor, trimiși să se aciueze pe aiurea, spre a face loc monstruosului agregat „Gigant 1”, ale cărui cupe rotative ronțăiau felie după felie vatra vechii așezări oltenești.
Paracliserul arată că o abatere de câțiva metri ar fi prezervat dacă nu satul, barem biserica. Nu s-a găsit stropul de îndurare: proiectu-i proiect, întreprinderea minieră a obținut toate avizele (oare și pe cel al forurilor culturale?), așa că dați-i înainte, până la victoria finală. Intitulat „Bestiarium”, filmul Dianei Deleanu conține scene apocaliptice, surprinse pe viu. Toate petrecându-se, vă reamintesc, în 2008. N-am auzit de nici un protest din partea nimănui. Așa zisa dărâmare a satelor cu buldozerul, atribuită legii ceaușiste de sistematizare rurală (n-a fost demolat nimic, altele erau miza și ținta legii) a stârnit torente de proteste. Tentativa celor de la Gold Corporation de a muta două cătune din Țara Moților (locuitorilor li s-au construit case noi, pe amplasamentele alese de ei și cu toate utilitățile) a fost amendată cu strășnicie. Iar ceea ce se întâmplă cu adevărat nu vede nimeni, nu interesează și nu sensibilizează pe nimeni! Dacă aparatul de filmat nu s-ar fi aflat acolo și curajul realizatoarei n-ar fi scos la lumină dramatica poveste oltenească, habar n-am fi avut despre căsăpirea sfinților cu târnăcopul!
Ce mare cheltuială ar fi reprezentat pentru ditamai întreprinderea minieră (care bagă bani cu nemiluita în fotbal!) translarea vechii biserici? Ce se va alege din viețile sătenilor dezrădăcinați? Filmul (cu intenție realizat în alb-negru) nu pune întrebări directe, dar ele izvorăsc de la sine, secvență de secvență. Și cum nimeni nu catadixește să răspundă, i-a revenit Juriului de la „Eco-etno-folk Film” barem misia de a răsplăti țipătul în pustie cu marele premiu „Potecașul de bronz”. „Potecașii” sunt ctitorii bisericii din Viorești, pictați în ipostaze total neobișnuite: sunt călări, îmbrăcați ca țărani moșneni, cu căciuli înalte, giubee albe de dimie și caii în trap. Asta fiindcă principalul ctitor, Urșanu, vătaf de plai, avea și sarcina păzirii împrejurimilor „de hoți, tâlhari și furii de dobitoace”. Sarcină devenită, prin veac, mai grea ca oricând. În fața Casei de cultură din Slătioara s-a fost ridicat monumentul în bronz al „potecașului”. Numai că, într-o bună dimineață, slătiorenii s-au frecat la ochi: statuia celui însărcinat cu stăvilirea hoțiilor a fost… furată. Localnicii se străduiesc acum să o înlocuiască, replica, de asemenea în bronz, urmând a fi ancorată cu parâme și șuruburi trecute pe sub Parâng.
D-ale noastre…