Veterani supraviețuitori ai închisorilor comuniste

Sărbătorirea, la sfârșitul săptămânii trecute, a Zilelor Colegiului Național de Informatică „Spiru Haret”, a constituit un prilej de întâlnire și pentru câțiva veterani supraviețuitori ai închisorilor comuniste.
Invitat de către directorul Lucian Lungu să expună în aula colegiului, artistul plastic humorean Radu Bercea, care s-a prezentat cu o suită de lucrări grafice cu genericul „Memoria retinei gulagului românesc”, a avut surpriza (împreună cu Vasile Repta, un alt veteran deținut politic sucevean) să-l cunoască pe octogenarul bucureștean Traian Popescu, unul dintre puținii supraviețuitori ai sistemului de „reeducare” din închisorile de la Pitești, Aiud și Gherla. Radu Bercea, care a fost condamnat la vârsta de 19 ani, pe când era încă elev la Școala de arte plastice și decorative „Octav Băncilă” din Iași, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, suferind privarea de libertate, în intervalul 30.04.1959 – 27.04. 1964, în locurile de detenție și în coloniile penitenciare de muncă de la Dunăre (Luciu-Giurgeni, Cireșu, Grădina, Strâmba, Salcia, Stoenești, Mărașu, Vaca, „la Saivane” sau pe înfricoșătorul bac „Gironde”) s-a întâlnit cu Traian Popescu, care a fost întemnițat din anul 1948, imediat după încheierea studiilor politehnice, și a fost eliberat după 16 ani de recluziune. Traian Popescu, care, așa cum a declarat, înainte de închisoare nu cântase niciodată, a compus, pe parcursul celor 16 ani de temniță, peste 20 de piese muzicale, piese care au fost audiate de public abia după anul 1990. Eliberat tot în anul 1964, Traian Popescu (despre care-am aflat că se „specializase” în închisoare să le prepare colegilor de celulă „dulciuri de Crăciun”, din bucăți de pâine „puse la păstrare”, sirop de tuse și marmeladă) ne spune acum (așa cum face și Radu Bercea care, fără ură și părtinire, ne învață „să iertăm trecutul, dar să nu-l uităm”) că trebuie să înfruntăm optimiști greutățile vieții: „N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu știi cu adevărat ce este durerea. În viață nu există decât o singură disperare: pierderea credinței în Dumnezeu!”.