Sâmbătă, 10 noiembrie, încă din zorii zilei, am acceptat, entuziast, să-l însoțesc pe Constantin Emil Ursu, liderul Muzeului Bucovinei și, fără îndoială, al mișcării culturale sucevene de azi, într-o incredibilă călătorie în timp, pe o distanță de 6.100 de ani. Dănuț Cotoc, șoferul muzeului, aflat, însă, la volanul mașinii lui Emil, a strecurat echipa, cu mare dibăcie, printr-un tunel al timpului împestrițat cu uriașele portrete ale istoricelor personaje Flutur, Brădățan, Băișanu, Stan, Tofan, Donțu, Popovici etc., apoi a ocolit Biserica Albă din Baia și a condus prudent pe un drum de țară, până la o colină discretă din largul câmpului dintre Baia și șoseaua care leagă Fălticenii de Gura Humorului. În vârful colinei, cu perimetre riguros delimitate, săpăturile scoteau la iveală, la circa 80 de centimetri adâncime, o lume mitică, miraculoasă, lumea unor populații autohtone, care au trăit, acolo, prin anul 4100 înainte de Hristos.
Două case, dintr-un pâlc de locuințe străvechi
Acolo, în tranșeele arheologice, se disting clar ruinele pereților, de circa 30 de centimetri înălțime, ai celor două case, distruse de un incendiu, deci din perioada abandonării lor, dar deja scoase la iveală, și fascinantul tezaur de inventar gospodăresc și de cioburi de vase ornamentate.
Casele, mari și încăpătoare, au fost construite din împletituri de nuiele, fixate pe pari despicați și umplute și fețuite cu lut galben, care, din pricina focului, s-a transformat într-o sugestie de cărămizi sfărâmate. Pe podeau de lut a fiecărei case zac, în neorânduială, tot felul de obiecte gospodărești, inclusiv topoare, dălți, lame, toate din piatră tare și din cremene, inclusiv „frecătoare” de piatră, cu care se măcinau semințele, dar, spre deosebire de Emil, care întâmpina cu adevărată evlavie fiecare obiect, eu am fost fascinat doar de simbolistica cioburilor de vase, multe dintre ele ușor de reconstituit. Vase lucrate, fără roată, din lut galben, apoi uscate și arse, toate de un cărămiziu luminos, vibrant. Vase cu gura largă – semn că locuitorii aceia străvechi se ocupau cu agricultura –, cu capace „cu buton”, deci cu un fel de rozete mici, ornamentate, ca și vasele, cu incizii.
Eroarea lui Lucian Blaga
Primul „buton”, pe care am putut să-l ating cu sufletul (într-un astfel de șantier arheologic nimic nu se atinge cu degetele, ci cu sufletul – știu asta de la Dănuț Cotoc și de la flăcăii din Berchișești și din Baia ai lui Viorel Varvaroi, care se ocupă cu săpăturile), ornamentat cu „triunghiul celtic”, care desparte / unește „cele trei ceruri” (cerul zilei, Deaus, roata cerului, Ur Anu, și cerul îndepărtat, Cernunos), prin „inițierea pe munte” (piramidele), ornamente păstrate de români și în ornamentația ouălor încondeiate, dar și în cea drept-liniară a cusăturilor care împodobesc portul popular și ștergarele, probează cert că Lucian Blaga s-a înșelat, atunci când a susținut că toată ornamentația drept-liniară est-europeană este „de tip Halldstadt”, cea de a treia cultură a preistoriei, cea meșteșugărească, numită impropriu celtică, având rădăcini, în ceea ce privește simbolistica ornamentației drept-liniare, cu trei milenii înainte, adică în timpurile culturii pe care arheologii o numesc „pre-Cucuteni II”, o cultură metafizică și ritualică, în care nici un semn grafic nu se inciza întâmplător, ci cu rost totemic, drept închinare unui context astral protector („poruncile” lui Dumnezeu erau „scrise pe cer” și copiate, cu rol totemic, pe pământ).
Pereții vaselor, după cum am putut vedea inclusiv din cioburile pe care, sub aspra supraveghere a lui Emil Ursu, eu le-am scos la iveală (vorba lui Dănuț Cotoc: „Arheologia e ca pescuitul, te prinde!”), conțin aceeași ornamentație, dar în desfășurări verticale, cele care definesc tentativa omului de a intra în armonie universală prin fertilitate, inclusiv cea umană, dragostea, dar și maternitatea fiind sugerate explicit prin sfârcuri modelate în suprapuneri de cercuri concentrice, întotdeauna câte trei, natura umană, ca și cea cosmică, având trei componente distincte.
Șantierul arheologic al lui Constantin Emil Ursu, de la Baia (al cincilea de acest fel din țară – mai există, în Europa, săpate doar în Ucraina și în Moldova), confirmă că datina românilor înseamnă cioburile unei culturi europene străvechi, ornamentația populară fiind aceeași cu cea din anul 4100 înainte de Hristos. Nu știu dacă ne putem fuduli, prin româno-centrism, cum ar spune neamțul Heinrich Mayer – filosof și om de afaceri în România, alt oaspete al șantierului, cu acest dezarmant conservatorism, dar în mod cert am avea datoria ca, și în baza acestor mărturii străvechi, să reconstituim și să oferim Europei, și ca produs folcloric, acest tezaur spiritual comun, pe care îl reprezintă datina, încă păstrată de români prin degenerescența din ce în ce mai stupidă, numită folclor.
Alți călători în timp
Dealul de la Baia conține, în afară de cele două locuințe deja scoase la lumină de Constantin Emil Ursu, încă vreo cinci-șase locuințe (o probează cioburile de pe arături) și ar fi de dorit o rapidă alocare de fonduri, dar și o implicare administrativă directă a Consiliului Județean și a Prefecturii Suceava, care să se finalizeze cu închirierea terenurilor de pe colină pe minimum un an de zile, astfel ca, în primăvară, să se poată extinde săpăturile și să se poată recolta un amplu tezaur preistoric pentru Muzeul Bucovinei. Chestia asta nu s-a mai întâmplat de la Romstorfer încoace, adică de la arhitectul vienez care, până în 1904, a scos la iveală, din pământ și gunoaie, ruinele Cetății Suceava. Sper să se transforme într-un mesager eficient al acestei necesități și Ovidiu Donțu, care și-a întrerupt campania electorală din acea zi doar pentru a petrece, alături de noi, fără beneficii de imagine, ci doar de trăire lăuntrică, nu o fărâmă de timp, ci de netimp în preajma sacrelor mărturii.
Ceva mai târziu, adică după ce deja ospătaserăm noi din slănina, ceapa, pâinea, sarea și apa, aduse țărănește de subsemnatul, a venit pe șantier și neamțul Heinrich Mayer, împreună cu soția și cu cei doi splendizi copii ai lor, Franz și Amalia, germanul fiind, dincolo de statutul său de om de om de afaceri, un filosof riguros, căruia, spre deosebire de băștinași, nu-i scapă nici o întâmplare spirituală din cele care încă se mai petrec în provincia lui de românească adopție.
În rest, până în zarea zării timpului nostru, doar pustietate și doar negura apăsătoare a afișelor electorale atât de aparent vioi colorate.
Când ne ia veșnicia de guler
Întâmplarea (sau poate că doar veșnicul neastâmpăr al lui Constantin Emil Ursu) ne-a scos în cale nu doar o mărturie arheologică de o valoare inestimabilă, ci și o secvență de spiritualitate metafizică numai bună să legitimeze o anume identitate multimilenară a spiritualității în care ne-am născut. Descoperirea lui Emil Ursu transformă în ferestre spre rădăcinile reale și dacismul, și grecismul, și celtismul, iar acum depinde doar de noi dacă ne vom învrednici sau nu în determinarea rescrierii istorie lumii și a culturii ei. Noi nu am fost și nu suntem buricul lumii, dar iată că pe pământurile acestea, pe care le tot pângărim cu barabulele existenței zilnice, se ivește, de parcă ne-ar lua de guler, un mesaj al veșniciei, al inefabilului, al tânjirii spre reîntoarcerea în armonia universală.
Din nefericire, acum, când ne ia veșnicia de guler, noi disputăm cu încrâncenare clipa, iar câteva tractoare așteaptă, la marginea șantierului arheologic, să tragă brazdă nouă, pentru o altă glorioasă cultură de barabule. Și tare mă tem că toate celelalte mărturii de la Baia vor fi reîmbrâncite în uitare de ignoranța noastră tradițional agresivă.
