Vești proaste și vești proaste

Există vești proaste și vești proaste. Cu unele ne descurcăm, fie că găsim soluția necesară, fie că se rezolvă de la sine, cu altele însă, nu. Aproape că nici timpul nu e în stare să le facă uitate. Mai ales că există unii care, periodic, ne tot aduc aminte. Evident, nu mesagerul e de vină, nici cel care monitorizează situația și face statistici sumbre, ci noi, responsabilii, noi, cei care am creat problema, o știm, ne deranjează, dar insistăm să mergem pe același drum. Pentru că facem ceea ce facem și suntem cum suntem, aproape jumătate, mai precis 46,8% dintre copiii României sunt expuși riscului de sărăcie. Așa se cheamă în termeni tehnici și bruxelezi starea în care cresc un sfert dintre copiii Uniunii Europene, culmea, cea mai prosperă zonă din această parte a lumii. Mai mult de un copil din patru este expus riscului sărăciei sau excluziunii sociale în Uniunea Europeană. Așa arată Oficiul european pentru statistică, într-un clasament dominat, deloc surprinzător, de România, care „performează”, atingând aproape dublul mediei comunitare. Datele corespund anului 2015 și vizează toate cele 28 de state membre, iar riscul de sărăcie se traduce prin faptul că acești copii trăiesc în privațiune materială severă sau în familii cu o foarte slabă intensitate a muncii. Noi mai numim asta sărăcie asistată social. Dar sărăcia are consecințe mult mai grave. Acești copii nu sunt doar privați de bunuri materiale, de educație, de îngrijire medicală sau pur și simplu de atenție. Ei sunt primele ținte ale abuzatorilor de tot felul. La sfârșitul lunii septembrie, Consiliul Europei a cerut României să facă mai multe eforturi pentru combaterea traficului de copii, în condițiile în care tot mai mulți devin victime. Nu mi se pare că am făcut ceva. Nici România ca stat, nici fiecare dintre noi (vorbind, desigur, în nume personal). Nu pentru că ar trebui să dăm ascultare unor instituții europene care numără sec victime, ci pentru că această situație durează de prea mult timp, se schimbă mult prea lent, copiii cresc și-i pierdem. De fapt, ne pierdem. E vremea să încercăm poate altceva, să facem altfel decât până acum, doar, doar ne-om regăsi puțin în copiii noștri.