Veșnicia în fotbal

Dacă în general suntem de acord că „veșnicia s-a născut la sat” (și mai durează mult și bine!, că doar de aia e veșnicie și nu altceva), în fotbal lucrurile stau nițeluș diferit, în sensul că, exceptându-l pe Sir Ferguson, lucruri care păreau să dureze pe termen nelimitat sau măcar foarte lung, se termină cel mai adesea tocmai când abia ne obișnuiserăm cu ideea nemuririi. Cazul Real Madrid este doar unul din ele, chiar dacă este cel mai la îndemână. După un triumf total, în urmă cu puțini ani, care le-a adus și cunoscuta poreclă, „galacticii” au dispărut unul câte unul, nu înainte de a se fi făcut complet de râs, atât individual cât și echipa întreagă. (Numai eu știu, acum vreo doi ani, de câte zeci de ori am pierdut pe mâna lor bani grei la pariuri, mulțumirea mea fiind aceea că măcar nu mi-am trădat niciodată marea iubire!). A plecat mai întâi Figo, nu înainte de a rata vreo 4-5 penalty-uri decisive în toate competițiile interne și internaționale. Raul s-a consumat ca fitilul de la dinamită, fără a exploda cu adevărat. Zidane a îmbătrânit pierzând progresiv din viteză, în compensație Ronaldo câștigând… în greutate! Practic, Real-ul a fost galactic vreun an, un an și ceva. Restul a fost o lungă agonie. Aaa, n-am zis nimic despre alți doi dintre ei! Zic acum: Beckham n-a fost niciodată altceva decât vopseaua scorojită a unei reclame mincinoase, locul lui real fiind nu la Real, ci la L.A. Galaxy, acolo unde în sfârșit a ajuns acum. Iar despre Roberto Carlos citiți încă o dată ce am scris despre Beckham… numai că invers! Adică: un mare, enorm fotbalist, ba și modest din moment ce nu a cârtit niciodată atunci când i-au fost furate trofeele care-i onorează pe cei mai buni (măcar în 2002 și 2003), din motive de reclamă în primul rând. Diferența dintre el și Beckham este încă mai mare decât cea dintre Dorinel Munteanu și Ianis Zicu. Acum cred că ați înțeles exact ce vreau să spun. Revin la idee: mai țineți minte Milan-ul de la începutul anilor ’90? Nu părea și el veșnic sub comanda lui Capello ce părea la rându-i veșnic? Mamă-mamă, ce ne-am mai mirat când, în plină glorie, Berlusconi l-a pus pe liber. Acum sunt convins că flerul politicianului a dictat schimbarea, intuind că în fotbal, ca și în politică, totul este vremelnic. Să fie oare dezastrul de acum al Real-ului un soi de răzbunare ținută „la secret” de Capello care și-o fi spus în sinea lui că, dacă tot nu poate să-l dreagă, atunci măcar să-l distrugă definitiv? Iar exemple mai am cu nemiluita: marile revelații din ultimii ani, Barcelona și Lyon se împiedică tot mai des (și de niște echipe „second hand”!) Bayern nu se mai redresează, încât aproape că-ți vine să-i plângi de milă la fel ca Milan-ului, că tot îl pomeniserăm și mai devreme. Chelsea e și ea pornită hotărât la vale. Hai și la noi acasă: câți dintre dv. Vedeau altceva decât un marș voios al Stelei către un nou titlu și o prezență la fel de sigură a ei în Ligă? Nu. Nimic nu e veșnic în fotbal. Cu încă două nefericite excepții: Nașu’ și Corleone. Dar de fapt ce au ei în comun cu fotbalul? Așa că rămâne doar Ferguson. Poate și de asta este „Sir”.