Veșmintele liturgice

Biserica prescrie liturghisitorilor veșminte speciale în timpul oficiului. Păgânismul și mozaismul folo¬seau anumite costume sacerdotale, în cultul lor. S-ar putea spune deci că primii creștini au venit în Biserică cu o anumită tradiție în această privință. În Vechiul Testament, veșmintele sacerdotale apar chiar ca o instituție divină, determinată în amănuntele ei prin poruncile primite de Moise de la Dumnezeu.
Deși nu se pot nega oarecare analogii și influențe ale Vechiului Testament în formarea vesmintelor liturgice ale Bisericii creștine, totuși acestea din urmă nu-și urcă originea la îmbrăcămintea lui Aaron și a fiilor lui și, de asemenea, nici la vreo rânduială apostolică în această privință, cum s-a crezut uneori.
Lipsa de date în scrierile primelor veacuri creștine, referitoare la costumul sacerdotal, face ca istoria lui să fie obscură în începuturile ei, lăsând loc numai la deducții și ipoteze, pe baza informațiilor ce se întâlnesc începând din veacul al IV-lea. După cele mai autorizate, este de admis în general că, până ce serviciul divin creștin a căpătat o notă distinctă și o existență independentă de cultul Templului și al sinagogii, preoții săvârșeau Sfânta Euharistie prin case, îmbrăcați în costume la fel cu cele ale celorlalți credincioși, situație care, fără îndoială, va fi continuat încă multă vreme.
– Tunica și paenula – manta sau pelerină nedesfăcută în față
De îmbrăcămintea de toate zilele, veșmintele folosite la serviciul divin au început să se deosebească curând numai prin calitatea și prin culoarea lor albă. Pentru veacul al III-lea și al IV-lea cel puțin, acest fapt este confirmat de canoanele lui Ipolit, care prescriau că „de fie¬care dată când episcopul are să săvârșească Liturghia, diaconii și preoții să meargă împreună cu el, îmbrăcați în haine albe, mai frumoase decât ale celorlalți credincioși și cât se poate de curate… Lectorii înșiși să aibă haine de sărbătoare”. Indicarea unei culori speciale pentru veșmintele sacerdotale ne lasă să deducem că, chiar în cele mai vechi timpuri, acestea erau folosite exclusiv în cult, iar nu și în viața profană.
Pe baza comparațiilor, s-a ajuns la concluzia că veșmintele sa¬cerdotale creștine, în forma pe care și-au luat-o în urma transformărilor în cursul vremii, nu sunt decât o derivație și stilizare a costumului civil din ținuta de oraș, prescrisă în mediul greco-roman, prin veacurile al IV – al V-lea, persoanelor oficiale. Piesele principale ale acestui costum le constituiau tunica și paenula. Aceste două veșminte făceau încă parte din costumul purtat prin veacul al VI-lea de persoanele cu vază și este de admis că și clericii de toate treptele se îmbrăcau la fel.
Tunica cădea până la picioare, motiv pentru care căpătase la greci numele de poderes. Peste tunică se purta un veșmânt de culoare închisă, numit de ro¬mani paenula, iar de greci felon, adică o haină ce acoperea peste tot. Era o haină foarte largă și fără mâneci, un fel de manta sau pelerină nedesfăcută în față, ci având numai o deschizătură așezată în mijloc, prin care se introducea capul, ea acoperind corpul ca o pelerină până la genunchi și deci mai jos decât mâinile. Pentru a se putea servi de mâini, cel ce o purta trebuia să-i îndoaie marginile pe brațe. Primitiv, felonul era o haină întrebuințată universal, s-ar putea spune, mai ales în călătorii, ca apărare împotriva vremii urâte. Acesta era veșmântul pe care îl lăsase Sfântul Apostol Pavel la Carp, și pe care cerea să i-1 aducă Timotei (II Tim. 4, 13). Spre finele veacului al IV-lea, felonul a devenit haina zilnică a senatorilor, deci a societății bune.
– Imprimarea unui caracter sacru veșmintelor s-a realizat în primul rând prin mar¬carea lor cu semnul crucii aplicat în broderie
Atenția asupra rangului persoanelor oficiale era atrasă prin pur¬tarea unui fel de eșarfe lungi, numită pallium. De fapt, acesta nu era un veșmânt, ci o insignă în culori vii, așezată vizibil peste paenulă ori chiar peste tunică. Precum se vede pe unele monumente reprezentând pe con¬suli în împrejurări solemne, un capăt al acestei eșarfe atârna în față, de la umărul stâng până aproape de picioare, iar celălalt capăt venea prin spate pe sub brațul drept, ajungând în diagonală peste piept până la umărul stâng și, întorcându-se pe după gât, era trecut din nou pe sub brațul drept, ajungându-i capătul în mâna stângă.
Prin adaptări și transformări în spiritul și după cerințele cultului creștin, aplicate acestor veșminte și insigne, unora mai mult, altora mai puțin, Biserica a ajuns să realizeze, în cursul timpului, tipul special al veșmintelor sale liturgice, inspirându-se câte o dată și din formele costu¬mului sacerdotal din Vechiul Testament.
În Biserica Răsăriteană, instituirea unor veșminte liturgice a avut loc cu mult mai înainte decât în Apus. Izolat, numele lor apare întâm¬plător în scrierile bisericești, începând, precum vom vedea, încă din veacul al IV-lea. Principalele veșminte ale costumului sacerdotal se gă¬sesc enumerate laolaltă pentru prima dată în comentariul liturgic atri¬buit Sfântului Gherman, arhiepiscopul Constantinopolului (+ 733).
Destinația liturgică a ve¬chilor veșminte primite de Biserică din uzul vieții civile și imprimarea unui caracter sacru se va fi realizat, desigur, în primul rând prin mar¬carea lor cu semnul crucii aplicat în broderie, cum a rămas obiceiul până astăzi. Pe de altă parte, ele erau sustrase domeniului pro¬fan prin rugăciuni speciale de binecuvântare, mai înainte de a fi puse în serviciul cultului divin, practică ce se constată generală în veacul al IX-lea. (www.crestinortodox.ro)